Transpiraţia Simonei 

Înfrângerea în faţa Kasatkinei adânceşte criza. Nivelul jocului este considerabil sub cel de acum doi, trei ani, când a început ascensiunea. Niciun specialist nu ştie să explice de ce

Eliminare rapidă a Simonei Halep în turneul de la Wuhan. 2-6, 1-6 cu Daria Kasatkina. Din 19 august, o zi înaintea finalei de la Cincinnati, Simona Halep nu a mai câştigat niciun meci în circuit. Garbine Muguruza o spulbera în ultimul act la Cincinnati. Acum Kasatkina, în turul doi la Wuhan, care era şi primul meci al româncei la turneul din China. Între Cincinnati şi Wuhan, Halep a jucat şi la US Open, unde şi-a întâlnit coşmarul, pe Maria Şarapova. Partidă în primul tur al Grand Slamului american. Rusoaica a câştigat în trei seturi, 6-4, 4-6, 6-3.

Am văzut întâlnirea Simonei cu Kasatkina, lucru puţin accesibil majorităţii publicului român din cauza diferenţei de fus orar între noi şi China. Cine se uită la televizor în miezul zilei? Pensionarii, şomerii şi ziariştii. Logic, nu am remarcat lucruri schimbate în bine în jocul Simonei. Acelaşi potop de greşeli neforţate, aceleaşi frustrări. Nervi mulţi, răbdare lipsă. Dar asta ştiam deja. Altceva mi s-a părut ciudat. M-a frapat transpiraţia care acoperea spatele, mâinile şi picioarele jucătoarei noastre. Era ceva nefiresc. Ceva care nu avea neapărat legătură cu oboseala, cu umiditatea de la Wuhan. O transpiraţie nefirească, parcă proiecţie a panicii, a fricii de rezultat. Bineînţeles că s-ar putea să greşesc.

Se întâmplă ceva rău cu Simona Halep, nu trebuie să fii geniu ca să înţelegi asta. Nici vreun mare expert, gen Wilander sau Mouratoglou. Este ceva care o trage în jos, o lipsă de consistenţă în joc care vine poate dintr-un deficit de concentrare sau o (paradoxală) lipsă de încredere. Probabil că i-ar prinde bine o pauză dublată de o consiliere psihologică. Să înceteze un timp această cursă iluzorie către locul 1 mondial. Ea trebuie să fie într-o cursă disperată pentru regăsire. Apropiaţii Simonei, oameni bine intenţionaţi de altfel, vorbesc în continuare de pasiunea ei neştirbită pentru tenis, de bucuria şi dorinţa de a juca. Am înţeles. Dar dacă nu este uzură, nici rutină, nici oboseală psihică, atunci este altceva.

Cineva trebuie totuşi să pună un diagnostic corect, apoi să o trateze şi să o vindece. Cineva competent, nu psihologi de ocazie. Iar asta se va întâmpla doar cu consimţământul ei, atenţie! Pentru că numai cu cocoloşeală şi vorbe prieteneşti, bune şi ele în general, nu depăşeşti astfel de situaţii. La cei 26 de ani pe care îi împlineşte chiar mâine, La mulţi ani, Simona!, aş zice că este timpul să stea un pic, să îşi tragă sufletul. Pe urmă să decidă încotro o ia. Până la urmă, asta chiar este numai şi numai treaba ei.