Tănase, bibelou de porţelan

Obiect cu existenţa efemeră, continua versul lui Minulescu cântat de formaţia Mondial. Şi acolo era vorba de iubire, nu de un fotbalist cocoloşit de antrenorul lui

O discuţie necesară despre autoritatea antrenorului. Propusă chiar de un antrenor, care a ţinut să clarifice felul în care a decis să efectueze toate schimbările la pauza meciului FCSB-Astra. Numele antrenorului, Nicolae Dică. Numele jucătorului căruia i s-a promis că va fi trimis pe teren după pauză, Florin Tănase.

Fără limbă de lemn
Îmi place sinceritatea lui Nicolae Dică. Şi, fiţi liniştiţi, nu urmează nici un „dar”. Dar cu valoare de conjuncţie, nu de substantiv. Poate că odată cu Dică şi cu alţi foşti fotbalişti destoinici care au ales meseria de antrenor se va schimba ceva şi la nivelul mesajului. Adică mai puţine aşchii ale limbii de lemn şi mai multe idei personale. Îmi place sinceritatea lui Dică şi atunci când greşeşte, pentru că îşi argumentează hotărârile şi ţine să ni le explice. Nu ştiu dacă ne dăm seama, dar este un pas uriaş înainte prin comparaţie cu îmbârligăleala predecesorilor şi contemporanilor.

Situaţie de criză. Cum procedăm?
Conferinţă de presă înaintea meciului cu Juventus Bucureşti. Preludiul unei partide cu o echipă modestă este bântuit de spectrul banalului. Ziariştii se fac că întreabă, jucătorii şi profesorii lor se fac că răspund. Uite că nu! Dică vrea să lămurească situaţia în care a ajuns să apeleze la toate schimbările din minutul 46 încolo la meciul cu Astra. Mai întâi, accidentarea lui Teixeira. Apoi, la pauză, află de la medicul echipei că nici Bălaşa nu mai poate continua. În regulă, adică nu. O situaţie de criză. Se întâmplă totuşi ca în decurs de mai puţin de o repriză să îţi cadă doi jucători. Ce te faci însă dacă tu i-ai promis unui al treilea că îl foloseşti a doua jumătate a întâlnirii?

„Riscam un conflict cu el, sau riscam ca jucătorul să se supere, iar în momentul în care-l băgam să nu mai dea cel mai bun randament, aşa că am preferat să fac toate schimbările la pauză. Dacă mă duceam la el în minutul 70 să-i spun să intre şi-mi zicea «Păi, ce faci, acum mă bagi? După ce mi-ai zis că mă bagi la pauză?». Aşa am considerat eu şi cred că aşa am evitat un conflict” – Nicolae Dică la conferinţa de presă de vineri

Cine e şeful, cine executantul
Sună frumos, dar periculos. Pentru plămădirea autorităţii tale de antrenor, pentru interesul echipei. Deci i-ai promis solemn că „îl bagi”, aşa ca între bărbaţi, fără o chitanţă de mână. Gentlemen’s agreement şi nu altceva! Logic, te ţii de cuvânt şi îl arunci în luptă pe domnul Goe Florin Tănase. Nu care cumva să îşi trântească jucăriile, să se dea cu fundul de pământ şi să o cheme pe mamiţica în ajutor! Nu e în regulă deloc, Nicolae, să îţi fie frică de reacţia lui Tănase. Doar nu te făcea şi pe tine „negru”, ca pe Muniru! Tocmai aceasta este una dintre prerogativele meseriei tale: să îi comunici şi eventual să îi explici unui fotbalist de ce joacă sau de ce nu joacă. Tu eşti superiorul lui, nu invers! Eşti şeful lui, nu stăpânul lui, şi asta e adevărat. Dar tu, antrenor, trebuie să ai ascendentul autorităţii profesionale şi morale asupra jucătorilor. Tu iei deciziile, ei le pun în practică.

Nu filantropiei sentimentale!
Necesitatea unei relaţii civilizate cu fotbalistul, poate chiar amicală, nu se discută. E obligatoriu să îl respecţi, să îi cunoști necazurile, aspirațiile (mă rog…), sigur că da. Dar nu îţi face el agenda! Nu de ifosele, sensibilităţile sau umorile lui Tănase trebuie să ţină cont antrenorul, ci de interesul echipei. Iar acest bine general putea fi victima unei acţiuni de filantropie sentimentală. Rău este că episodul Dică-Tănase are o tradiţie solidă. Aşa ca şi pedagogia palmei, abdicarea antrenorilor în faţa unor jucători năzuroşi este o metodă e lucru frecventă în fotbalul nostru. Zburdăm dintr-o extremă în alta: ori îi strângem de gât, ori îi ştergem de praf ca pe nişte bibelouri de porţelan. Şi apropo de pedagogie, punem pariu că Tănase nu a înţeles nimic din întâmplare? Sau a înţeles că antrenorul îi ştie de frică?