Selecţioneri din toate ţările, uniţi-vă!

Bine aţi venit în clubul oamenilor mulţumiţi de sine, ei vă antrenează naţionalele!

Despre al nostru ne-am construit o părere. Care variază de la bună la proastă trecînd prin faza intermediară numită generic „nici prea-prea, nici foarte-foarte”. Evenimentele din urmă […]

Bine aţi venit în clubul oamenilor mulţumiţi de sine, ei vă antrenează naţionalele!

Despre al nostru ne-am construit o părere. Care variază de la bună la proastă trecînd prin faza intermediară numită generic „nici prea-prea, nici foarte-foarte”. Evenimentele din urmă ne îndeamnă la o reevaluare a evaluării. Descoperim că Piţurcă e frate de scaun tehnic cu Domenech. Şi viceversa. Acelaşi proiect ambiguu, aceeaşi încredere federală necondiţionată. Locuri comune pe malurile Senei şi ale Dîmboviţei cea murdar curgătoare. Să nu ne lamentăm însă. În materie de selecţioneri, peisajul e de o înspăimîntătoare monotonie. Nici la alţii nu-i mai bine. Nişte tipi nespectaculoşi, plictisiţi, de regulă ieşiţi din circuitul marilor cluburi, care conduc echipe incolore şi inodore. Naţionalele timpului nostru.

Marcello Lippi însuşi, marele, legendarul Lippi intră cu paşi apăsaţi în clubul selecţionerilor mulţumiţi de ei înşişi şi prea puţin dispuşi să digere observaţii critice. Alături de monştri sacri sau moştri pur şi simplu. Sven Goran Eriksson, de exemplu. Steve McLaren, alt exemplu. Cu observaţia necesară că Lippi are şi argumente. Unul dintre acestea, inatacabil. A cîştigat cu Italia un titlu mondial. Iar asta după 24 de ani de la isprava lui Bearzot şi a copiilor lui de suflet: Paolo Rossi, Marco Tardelli, Cabrini, Altobelli.

Am urmărit declaraţiile lui Lippi după meciul cu Muntenegru. Contextul era următorul. Italia cîştigase cu mari emoţii (2-1) în faţa unui adversar mic, dar curajos. Vucinici îi dăduse cap în cap pe Cannavaro şi pe Chiellini. Gatuso şi compania au gîfîit şi au tras de timp pentru a conserva un avantaj fragil, stilul consacrat al peninsularilor în faţa echipelor mici care nu mai sînt atît de mici. La marginea terenului, ziaristul italian bugetar. Un reporter RAI foarte cuminte, Enrico Variale, parcă – am mai discutat pe marginea stilului bonist al unei importante părţi a presei italiene – şi un selecţioner cu o părere excelentă despre sine, despre munca lui, despre comportarea echipei pe care o pregăteşte.

Lippi. Ochelari cu ramă fină, părul alb, studiat de alb, cîteva riduri de expresie, voce baritonală şi banalităţi cît cuprinde. Plus cîteva avertismente din sprîncene la timidele tentative ale tipului cu microfonul de a schiţa nişte întrebări curajoase. Nu facem totuşi studiu de caz pe Enrico Variale, mai ales că avem şi noi bugetarii noştri. Interesantă rămîne atitudinea suficientă a omului care a condus Italia spre Cupa Mondială în 2006. Am regăsit aceeaşi linişte şi aceeaşi detaşare pe care le-am citit la colegii lui Domenech sau Piţurcă. O linişte revoltătoare din punctul de vedere al suporterului. Care aşteaptă sacrificiu şi spectacol din partea unor echipe antrenate de funcţionari cu plinul făcut şi formate din fotbalişti cu treabă pe la cluburile de provenienţă.