De ce trebuie să îi mulţumim lui Kassai

Arbitrul întâlnirii Real-Bayern 4-2 este un vizionar. Ce mai contează că a făcut praf meciul?

Ce ar fi fost meciul de la Madrid fără arbitrajul lui Viktor Kassai? O banalitate la capătul căreia am fi înregistrat probabil calificarea lui Bayern, la pachet cu clişeul despre nemţii care nu sunt învinşi/eliminaţi decât atunci când se urcă în autocar. Ce ar fi fost meciul de pe Bernabeu dacă ar fi fost condus de un arbitru pe care nimeni nu l-ar fi băgat de seamă? S-ar mai fi inflamat atât lumea care nu ţine cu Real? Ar fi cotcodăcit catalanii contra castilienilor? Şi-ar mai fi umflat muşchiuleţii Cristiano? Ar mai fi vorbit drăguţul de Marcello despre sacrificiu şi despre frumuseţea fotbalului? Ar mai fi intrat în vestiarul arbitrilor Lewandovski şi Vidal? Ca la noi la judeţ?

Vedeţi? Cu preţul câtorva erori umane, aşa se spune pe la noi, Viktor Kassai a băgat în priză Planeta Fotbal. A instaurat meritocraţia, furând de la bogaţi ca să dea şi mai bogaţilor, dar a dus cel mai popular sport şi în zona democraţiei, fiindcă am văzut că marele Kassai, Viktor, nu Bella, poate arbitra la fel de prost ca mai micii Rusandu şi Colţescu la un loc, ba îi şi poate întrece ajutat fiind de doi asistenţi care l-ar fi făcut invidios chiar pe răposatul tuşier Zoli Erdei, personaj mitic (cu accentul pe prima silabă!) al finalei Cupei României, Rapid-Petrolul, ediţie 1995. Mai mult, arbitrajul lui Kassai este o nesperată mână de ajutor întinsă lui Kyros Vassaras, şef peste „fluieraşii” care doinesc în Liga 1, şi protejatului său Ovidiu Haţegan, doctor în prestaţii mediocre. Ce mai poţi să-i zici lui Vassaras după japca lui Kassai? Cum poţi să-i mai reproşezi că ia banii degeaba şi că arbitrajul românesc este pe marginea prăpastiei? Ca să vadă ce acolo, pe ungurii care prind turnee finale şi finale de cupe europene?

Ajuns la aproape 42 de ani şi călit, vorba unui prieten, în dueluri MTK-Videoton, Viktor Kassai va fi tras pe dreapta fără probleme. Ca şi ilustrul înaintaş Sandor Puhl, lasă urme adânci pe unde a treierat cu fluierul. Meritul lor şi al altor personaje asemenea este că prin prestaţiile scandaloase dau jos vălul ipocriziei groase care acoperă faţa tot mai ulcerată a fotbalului. Antrenori celebri, jucători faimoşi şi conducători care au imperii la picioare ajung să se comporte ca Ionuţ Popa sau ca Leo Grozavu, celebri şi faimoşi la rându-le în spaţiul mioritic. Pojghiţa politeţii se rupe şi rămân oamenii. Generoşi şi altruişti la victorie, isterici şi vindicativi atunci când sunt furaţi. În zgârie-nori-ul fotbalului bogaţilor locuiesc fiinţe din acelaşi regn cu cei care populează cartierele cu blocuri.