„Conştiinţa de sine a unei naţiuni creşte o dată cu succesele echipei naţionale de fotbal”

Ioan Holender este românul mitologic de la cîrma Operei din Viena, cel care vorbeşte despre fotbal ca şi despre muzică. Simplu, fermecător, neechivoc

Are 73 de ani şi joacă tenis. Are 73 de ani şi n-a uitat că a fost […]

Ioan Holender este românul mitologic de la cîrma Operei din Viena, cel care vorbeşte despre fotbal ca şi despre muzică. Simplu, fermecător, neechivoc

Are 73 de ani şi joacă tenis. Are 73 de ani şi n-a uitat că a fost exmatriculat din facultate după ce a participat la mişcările studenţeşti din ’56. Are 73 de ani şi îşi aduce aminte că, acum 16 ani, a fost numit directorul Operei Vieneze şi că acum mulţi mai mulţi ani recita pe de rost echipa lui CFR Timişoara.

Domnul cu părul alb şi ochi albaştri din faţa mea este şi nu este persoana prezentată în bigrafiile oficiale. Acolo nu ţi se spune nimic despre naturaleţea, simplitatea şi lipsa de fasoane ale unui om care conduce un stat în stat. Pentru că asta înseamnă Opera din Viena, un imperiu viu pe ruinele unui imperiu dispărut.

Cea mai solidă instituţie culturală din Europa. Imaginea trăiniciei, a bunăstării intelectuale. Holender se mişcă repede, cu prospeţimea unui adolescent. Sau a celui care a făcut sport la viaţa lui. Te descoperă din priviri, nu stă locului o clipă. El pune prima întrebare!

– Sînteţi de la Gazeta Sporturilor?
– Da
– Aha, Gazeta, adică Sportul, Sportul Popular, singurul ziar pe care-l citeam înainte să plec din ţară. Ziarul pentru care trebuia să dau ciubuc chioşcarului, că altfel nu-l mai apucam!
– Poate vi s-a părut o idee năstruşnică să daţi un interviu unui cotidian de sport.
– Nici vorbă, ştiţi că îmi place sportul, fotbalul, tenisul, altfel nu aţi fi venit aici. Hai, ziceţi repede, am vorbit înainte cu cei de la Herald Tribune, după dumneavoastră urmează Times. Iar peste trei ore, la patru după amiaza, trebuie să fiu pe terenul de tenis.

– Mai jucaţi?
– Sigur, ce vorbă e asta? În ţară obţinusem categoria a doua la antrenori. Acum fac echipă cu Starek, Prohaska şi Polster, îi ştiţi, fotbalişti de-ai dumneavoastră. Joc dublu, ei aleargă mai mult, eu încerc să compensez cu inteligenţa.

– V-aţi uitat la meciurile de la Euro?
– M-am uitat, nu la toate, dar am văzut ce m-a interesat.

– România?
– Am fost cu fiul meu într-un Fan Zone la partida contra Olandei. Asta e, eu mă pregătisem să-i aştept aici, la Viena. Aveam invitaţii la toate meciurile care urmau.

–  Cum vi se pare fotbalul de azi?
– Nu mă împac cu regula penaltyurilor. La Spania-Italia toţi voiau prelungiri şi 11 metri. Toate babele se uită la prelungiri şi la penaltyuri, asta pricep unii din fotbal.

– Şi ce ar trebui să priceapă de fapt?
– Că la partidele dintre ţări ies la iveală tot felul de „isme”. Patriotism, naţionalism şi altele, mai bune sau mai rele. Şi există profitori, mulţi profitori ai fenomenului.

 – Pe cînd fotbalul…
– Este un domeniu în care fiecare are o şansă. În muzică e la fel. Eşti bun, nu contează nimic altceva.

– Aţi ţinut cu o echipă?
– O, da, cu CFR Timişora. Dacă vreţi vă recit şi acum formaţia de bază. Asta e adevărata dragoste de suporter, echipa de club.

– Austria era pregătită pentru acest eveniment?
– S-a pregătit prea tare. A închis şi parcurile, cică urinează fanii echipelor pe acolo. Austria a reacţionat ca unul mic care vrea să pară mai mare decît este în realitate. Domină şi aici becaliştii, ştiţi ce vreau să spun.

– Ce s-a mai întîmplat de cînd a început Euro?
– Păi, capitalismul şi-a arătat faţa lui cea mai urîtă. Nu-i corect să-i ceri 5 euro pe o bere unui om care merge să vadă meciul în Fan Zone. Un Bush-ism împins la extrem. Pe de altă parte, muzeele au pierderi de 70 la sută, iar Burgsteater, teatrul naţional, a primit subvenţie de peste un milion de euro ca să nu joace spectacole în această perioadă. O nebunie!

–  Cum e fotbalul de azi, mai bun decît cel din vremea tinereţei dumneavoastră?
– Fotbalul nu trăieşte din Hagi şi Mutu, ci din cei mulţi. Este un sport popular, accesibil, de aceea atracţia asta formidabilă. E la fel ca în muzică, opera nu trăieşte doar prin solişti.

– Seamănă cariera unui fotbalist cu aceea a unui cîntăreţ de operă?
– Da, pentru că şi la unii şi la ceilalţi există un vîrf de formă, de performanţă artistică. Un fotbalist trăieşte în medie 10 ani la cel mai înalt nivel al său. Cîntăreţii la fel. Au nevoie de 10 ani să ajungă cunoscuţi, apoi 10-15 ani de carieră la vîrf. Există şi excepţii, Stanley Mathews, parcă aşa îl chema, nu?
Herr Holender se ridică sprinten, acceptă cu cochetăria unei domnişoare să tragem şi cîteva poze, apoi merge la secretară, o doamnă elegantă, elegantă, elelgantă, şi îi cere o invitaţie pentru mine la spectacolul cu „Don Carlos”. Îl pozez lîngă tabloul cu Enescu, pe urmă în birou unde îmi prezintă tot felul de achiziţii insolite, apoi ne despărţim. În drum spre ieşire, prin labirintul din măruntaiele Operei Vieneze, mă uit pe invitaţie. Este loja cu numărul 13, a Direktorului. Eu am numărul 7, al lui este 1, bineînţeles. Repede, trebuie să fac rost de un costum decent. Sau măcar de un sacou închis la culoare!

O seară la operă

În „Don Carlos” cîntă doi tenori români, dar la fiecare spectacol tot Ioan Holender rămîne marea vedetă

Snobul din mine s-a simţit excelent. O seară la cea mai tare operă din lume! Fast, grandoare, bun gust. Invitaţie în loja cea mai rîvnită, numărul 13!, aceea a directorului, alături de care stăteau ministrul culturii din Austria, o doamnă cu ochelari îmbrăcată cam „office” pentru un spectacol la Operă, împreună cu un înalt consilier guvernamental. Atmosferă rafinată. O eleganţă profundă, care descinde din fastul Imperiului Habsburgic. Domni cu feţe subţiri, uşor năduşiţi, cu hainele de la costum pe mînă – căldură mare, meine damen und herren! – şi doamne machiate atent, îmbrăcate cu rochii negre de catifea asortate cu broşe discrete şi coliere savante. Miros discret de parfum bun, şampanie Laurent Perrier pusă la frapat, 85 de euro o sticlă de 0,75 litri sau 26 un pahar, sandwichuri cu foie gras şi icre de manciuria. Şi apă plată, numai apă plată, şpriţul e pentru plebe!

A, da, spectacolul, vreţi să ştiţi cum a fost spectacolul! Bun, trainic şi solid ca Opera însăşi. Muzica de o profunzime tulburătoare a lui Giuseppe Verdi pe textul dramatic al lui Friederich Schiller. Spectacol în cinci acte, cu desfăşurare de forţe şi de talent pe scenă. Costume spectaculoase, voci bine strunite. În continuare senzaţie aceea ciudată că oamenii aceştia cu vocile lor extraordinare nu sînt şi nişte mari actori. Una peste alta, o reprezentaţie de calitate, cam tradiţională, cam prea clasică, dar acesta e spiritul locului. Un Don Carlos, varianta în italiană, bine cîntat, chiar foarte bine, cu doi români în distribuţie, Tatulescu şi Ivan, „‘i-am adus din ţară unde se plafonau, n-aveau nici o perspectivă”, ne şopteşte herr direktor privit cu adoraţie din lojele vecine.

A rămas şi el în cămaşă, dar asta numai pînă la pauză, cînd are loc festivitatea prilejuită de apariţia doamnei ministru. Sau invers, nu contează. Contează doar că marele spectacol al serii l-a dat Ioan Hollender, care a fascinat asistenţa un sfert de oră, a făcut glume pe seama fotbalului şi a operei, lumea aceea apretată şi scrobită a rîs cu poftă şi atunci am înţeles de ce un fost instructor de tenis, un om care a studiat 3 ani de Politehnică a ajuns directorul lui Wiener Staatoper.