Non-mitingul Stelei

Trebuia să fie un eveniment naţional. O răbufnire a orgoliului milioanelor de suporteri. A fost o absenţă din care nimeni nu a învăţat nimic

Antrenată pentru miting, România urma să vadă sâmbătă ce înseamnă mobilizarea suporterilor stelişti fideli echipei omonime din Liga 1. Iniţiatorii mişcării anunţau prezenţa în stradă a mai multor participanţi decât se adunaseră la Piaţa Victoriei în zilele de glorie. Cine îi aştepta? Cine îşi închipuie că milioane de microbişti români ar ieşi în stradă pentru Steaua.

Şi Talpan ce făcea?
Nu au ieşit. Mitingurile de susţinere pentru Steaua, echipa de fotbal patronată de Gigi Becali, au strâns aproximativ 200 de persoane în toată ţara. Fiasco absolut şi nu analizăm aici segmentul socio-profesional al participanţilor. Previzibil, peste non-eveniment s-a aşternut o tăcere stânjenitoare. Potenţialii beneficiari ai eşuatei manifestări de masă au tăcut mâlc, în frunte cu patronul clubului. Curios, nici iniţiatorii proiectului CSA Steaua nu au ieşit la lumină, să jubileze. Să exploateze momentul. Talpan trăgând trasoare spre înaltul cerului, nea Piţi, incantaţii spre adâncurile tenebroase ale Pământului. Stupoare! Ce să însemne absenteismul ăsta? Că milioanele de suporteri stelişti au dispărut precum civilizaţia mayaşă printr-o nişă secretă către alt univers? Sau, mai simplu, că milioanele acelea, 4, 5, nu se ştie, oricum multe, câtă frunză, câtă iarbă, sunt, de fapt, doar o ficţiune?

Mai întâi, ultraşii
În lipsa unor savante analize sociologice, ne putem baza doar pe fapte fotbalistice. Cei care conduc echipa ce activează încă sub titulatura Steaua au afişat de-a lungul timpului un dispreţ manifest faţă de suporterii activi şi o nepăsare calificată faţă de suporterii de rezultat. Pe primii, pe băieţii din peluze, Becali şi compania i-au pierdut primii. La pachet cu gloriile din generaţia Sevilla ’86 Facţiunile rebele au protestat mai întâi prin contestări la faţa locului, pe stadion. Apoi, prin absenţă, prin boicot. Nu intrăm în amănunte, fiindcă amănuntele pot fi incomode. Nu o dată stipendiate din umbră de patronatele cluburilor pe care le susţin, galeriile ţin să îşi afirme autonomia. Din obediente, devin disidente. „Independenţii” rămân însă cei mai greu guvernabili. Cei care nu au nevoie de bani pentru coregrafii, pentru SRL-uri căpuşă.

Apoi, „cetăţenii”
Foarte importanţi în discuţia despre absenteism, la meciuri, dar şi la miting, sunt însă cei mulţi şi tăcuţi. Aşa numiţii cetăţeni sau suporteri casnici, chiar dacă sună peiorativ. Nu toată lumea interesată de fotbal face exerciţiul să meargă pe stadion, pe frig, pe ploaie, pe ninsoare, să îşi susţină favoriţii. Dar această lume mai comodă sau doar constrânsă de probleme de serviciu sau de griji materiale umple arena în momentele festive. Cu Chelsea, cu Ajax. Sau atunci când echipa lor defilează în campionat. Mai comozi, dar mai greu de dus cu zăhărelul sau de dezamăgit decât ultraşii, nici ei însă nu par să mai fie interesaţi ce se întâmplă cu echipa lor. Derutaţi de războiul pentru marcă, blazon şi fanion, ei sunt victimele pe termen lung. Cine îşi închipuia că oamenii aceştia se vor mobiliza şi vor ieşi din casă ori a fost doar la mitingul de la Cotroceni, ori a petrecut la Zurich şi a rămas mahmur!

Neatrăgătoare, depersonalizată, oferind permanent senzaţia de mercenariat, nici măcar acela veritabil, echipa antrenată de Reghecampf a plonjat din nou în mlaştina lipsei de idei în partida de la Mediaş. Jocul bun contra Craiovei a rămas deja o amintire. Absenteismul de la miting merge mână în mână cu mediocritatea arătată din nou pe teren de o formaţie al cărei portar este meci de meci cel mai bine notat jucător. Iar cei tentaţi să îşi frece mâinile de satisfacţie să fie atenţi. Este o boală contagioasă.