Viena, oraşul care ne aştepta

Capitala unui imperiu putea fi reşedinţa noastră pentru cîteva zile. Ar fi fost prea frumos? Nu, ar fi fost normal

Pe ecranul televizorului curg imagini cu olandezul Dick Kuyt îmbrăţişîndu-şi copilul, o scumpete blondă. Ai noştri apar în cadru doar […]

Capitala unui imperiu putea fi reşedinţa noastră pentru cîteva zile. Ar fi fost prea frumos? Nu, ar fi fost normal

Pe ecranul televizorului curg imagini cu olandezul Dick Kuyt îmbrăţişîndu-şi copilul, o scumpete blondă. Ai noştri apar în cadru doar la schimbul de tricouri. Plouă torenţial, iar restaurantul e plin ochi cu muzicienii de la Wiener Concert Theater, care vin valuri, valuri. La Viena, muzica e fel de bază în meniul vieţii. Viori, violine şi violoncele în carcase moderne, purtate de oameni pe chipul cărora se citeşte  relaxarea după o seară de concert. Încă una. În fiecare zi. Mulţi rămîn cu ochii pe ecran şi întreabă cum s-au terminat meciurile. De la Mozart la Gatusso şi de la Bach la Van Persie, trecerea e mai uşoară decît îşi închipuie snobii.

„Aşa se întîmplă mereu, termină treaba şi vin să mănînce ceva, să bea o bere. Pe lîngă instrumentişti, în general tineri, clientela localului se compune din microbişti statornici, care consumă şnaps, şi familii aşezate, care ştiu că la Gmoel se mănîncă de la excelent în sus, fără fiţe, fără să-ţi laşi salariul la chelner.” Cel care ne pune în temă e Mihai Frunză, barmanul stabilimentului. Fost rugbyst la Steaua, plecat de 8 ani din România. „N-o duceam rău nici în ţară, dar aveam de gînd să ajung în America. M-am împiedicat pe drum şi uite că am rămas la Viena. M-am însurat aici. Acum m-am adaptat. Şi pentru că austriecii nu sînt nişte tipi atît de reci pe cît credeam eu la început. Fiecare îşi vede de treaba lui şi toată lumea e mulţumită”, ne mai spune Mihai printre cîteva halbe de weizenbier pe care le împarte chelnerilor.

E îmbrărcat cu un tricou galben, pe care se văd iniţialele FRR, adică Federaţia Română de Rugby. Munceşte pe rupte, „de la 5 după-amiaza pînă noaptea tîrziu. În fiecare seară restaurantul se umple, iar muzicienii sînt publicul nostru cel mai fidel. Nici nu mai prididim cînd se termină concertul”. Discutăm puţin şi despre partida noastră cu Olanda, pe care am văzut-o printre picături. Pare un pic jenat, pentru că înainte să înceapă se lăudase cu ai lui în faţa colegilor.”De ce ne apărăm şi cînd ar trebui să atacăm?”. Chiar aşa, de ce?

Viena sub ploaie e tristă, părăsită şi curată. Miroase a floare de tei şi a tocăniţă de măruntaie. Ringul, inelul central al oraşului, s-a păstrat intact. Hofburg, Schonbrunn, Opera, Universitatea, Karlskirche, Palatul Belvedere, ridicat de Eugen de Savoia în cinstea victoriei împotriva invaziei turcilor. Pînă şi ameninţătorul monument închinat memoriei soldaţilor Armatei Roşii „eliberatoare” a rămas proţăpit la locul lui. Ca să vorbească despre nişte timpuri tulburi. Oraşul şi-a conservat aerul imperial, dar a ştiut să rămînă viu. Lumea se îmbracă bine şi mănîncă la fel. Euro 2008 e şi afacere, şi prilej de mîndrie. Au ce să arate şi nu o fac ostentativ. Turiştii sînt trataţi ca bunurile de patrimoniu.

E miezul nopţii şi prin Stefanplatz trec siluete grăbite. Domul aruncă umbre neprietenoase, din vitrinele luminate ca ziua te privesc fix chipurile de ceară ale manechinelor. Pe ecranele plasmelor au fost trase huse. Pe undeva pe aici, ar fi trebuit ca de azi să fi sosit nişte suporteri cu tricouri galbene. Ei nu veneau să se apere, ci doar să se bucure.