Belaruşi şi belalii
Copil, Ungur şi Tecău ne-au arătat la Minsk că putem şi mai jos. Deranjează mediocritatea, dar doare şi mai tare nesimţirea

Probabil că sala din Minsk este una dintre cele câteva sute ctitorite în guvernarea Năstase. Adrian Năstase, nu Ilie Năstase. Arena din capitala Belarusului ne arată că se poate mai rău decât la Bucureşti, iar prin comparaţie antica noastră Polivalentă pare un fel de Madison Square Garden. Cele câteva sute de locuri pe scaune erau ocupate de un public pestriţ şi zgomotos. Cât puteau şi ei, arbitrii de linie mai ciupeau pentru ai lor. La atingerea podelei, bănuiesc un parchet vopsit, mingea scotea un sunet sec, spart. Era sunetul înfrângerii.
Altă întrebare!
Belarus-România 3-2 în Cupa Davis, Grupa I a Zonei Europa-Africa. Mai aproape de Africa decât de Europa. Echipa noastră, formată din Marius Copil, Adrian Ungur şi Horia Tecău, a pierdut în faţa celei alcătuite din Ilia Ivaşka, Egor Gherasimov şi Max Mirnâi. Nu greşim nici dacă spunem că ai noştri s-au făcut de râs pierzând meciul cu Belarus. Dar trebuie să fim atenţi, să nu rănim sensibilităţile celor care iubesc tenisul şi detestă barbaria numită fotbal. Şi, în fond, de ce ne-am fi acoperit de ruşine? Altă întrebare! Am aliniat vreo mare echipă? Altă întrebare! Este prima sută a clasamentului ATP împânzită de jucători români? Altă întrebare!
Tenis, dar alt sport
Hai să încercăm şi câteva răspunsuri. Aşadar, România, adică Marius Copil, 26 de ani, locul 134 mondial, Adrian Ungur, 32, locul 313, Horia Tecău, 32, locul 18 la dublu, dar fost numărul 1. Contra Belarus, adică Ilia Ivaşka, 22 de ani, locul 175, Egor Gherasimov, 24, 341 şi Max Mirnâi, 39, 25. Superioritate pe toate planurile. Primul nostru jucător era clasat cu 41 de locuri peste cel mai bun al lor, al doilea avea şi el un avans de 38 de poziţii în ierarhia ATP. La aproape 40 de ani, Max Mirnâi, vremelnic partener de dublu al lui Horia, nu mai este nici el ce era odinioară. Sau măcar asta ne-am închipuit noi.
Una peste alta, partida noastră de Cupa Davis ne-a arătat o altă faţă a tenisului decât aceea opulent-strălucitoare pe care o văzuserăm la Australian Open. La Minsk, în spaţiul ex-sovietic („ex”-ul este absolut inutil în acest caz), a fost altceva. Cu aceleaşi reguli, cu dimensiuni neschimbate ale terenului, tot cu rachete, tot cu arbitri de linie, dar alt sport. Tusea cu junghiul, forty-fifteen! Ba nu, thirty all!
Lupta cu clişeele
Mi se va atrage atenţia că în Cupa Davis ierarhiile contează prea puţin sau deloc şi că fundamentale acolo rămân ambiţia şi patriotismul convertite într-un joc atent, avântat, solid, eficient. Păi, da, tocmai asta nu s-au ostenit să arate băieţii noştri, dincolo de evidenta lor lipsă de clasă. Ambiţie, voinţă, concentrare, sentimentul că joacă pentru România, lăsând acolo, pe parchetul sălii din Minsk, şi ultima picătură de energie. Ei şi-au lăsat acolo blazarea şi plictiseala.
Am înţeles, avem o generaţie mediocră, dar am fost învinşi de nişte mediocri şi mai mari. Ce nu am înţeles a fost pasivitatea calificată a lui Andrei Pavel, căpitanul nejucător al echipei noastre. Pavel, fost jucător important în circuitul mondial, numărul 13 în octombrie 2004, este un om calm şi echilibrat. Atât de calm şi de echilibrat că nu l-am văzut implicat în niciun moment în care Marius Copil contra lui Gherasimov sau Ungur împotriva lui Ivaşka aveau nevoie de un impuls energetic. De o schimbare de registru tactic.
Ce urmează? Altă întrebare! Ne vom plimba mai departe prin lumea a doua spre a treia a Cupei Davis? Altă întrebare! De ce a lipsit Florin Mergea? Altă întrebare! Când s-a accidentat, că la Melbourne era bine mersi? Altă întrebare! Sau este vorba despre o ceartă nesoluţionată cu Andrei Pavel? Altă întrebare! Întrebări avem câte vrem noi, răspunsuri şi tenis nu prea.