Cui nu îi place ciocolata?
Probabil că Ioan Chirilă ar fi scris cu har despre Denis Alibec, începând cu joaca unui băieţel blond pe plaja de la Mangalia, Copacabana noastră.

Mai puţin lirică, povestea noastră continuă cu cele 5 sezoane irosite la Inter. Urmate de halta la Mechelen, de mâna de ajutor oferită de Hagi la Viitorul şi de încercarea eşuată numită Bologna.
Apoi, transferul la Astra. Şi întâlnirea cu Şumudică, antrenorul care a intuit că disciplina îl ucide pe Denis. A înţeles şi i-a oferit libertate. Libertate de mişcare pe teren şi toleranţă la ciocolată, iată reţeta succesului.
Am trecut de la un portar la un atacant. Laureatul de anul trecut a fost Ciprian Tătăruşanu. Apreciem portarii, dar ne dăm în vânt după atacanţi. Câştigătorul de anul acesta nu este un băiat subţire. La propriu, sigur nu. Dar este un atacant puternic, cu un tupeu natural, vecin cu obrăznicia. Denis Alibec nu este un model de sportivitate pe teren. Dar are simţul golului. Golurile lui sunt fructul revoltei, nu al antrenamentului.
Nu îl văd lăcrimând pe Denis Alibec atunci când va primi trofeul. Nici emoţionat ori copleşit că înaintaşii s-au numit Dobrin, Dumitrache, Dinu, Balaci, Hagi. Ne va privi zeflemitor, spunându-ne: „Ce, nu l-am meritat?” Poţi să-l contrazici?