S-a retras Xena războinică!

Oana Manea are dreptul să aleagă şi să se simtă obosită. A transforma asta într-o poveste lacrimogenă ar enerva-o chiar pe eroina noastră

Retragerea Oanei Manea de la echipa naţională nu va fi cântată ca retragerea lui Cristi Balaj din Liga 1. Normal, una este să fii o handbalistă exponenţială a ultimilor 10 ani şi altceva este să fii arbitrul de fotbal despre care alt arbitru de fotbal, Alexandru Tudor, spune că s-a simţit mândru să-i fie contemporan. Ce modă şi asta, să fii ba mândru că eşti contemporan cu cutare, ba mândru că eşti român. N-ar fi mai simplu să ne respectăm şi să ţinem unii la alţii fără declaraţii sforăitoare?

Aţi înţeles că glumeam atunci când spuneam că retragerea Oanei Manea nu va avea impactul retragerii lui Balaj. Dar Tudor nu glumeşte.

Retragerea Oanei nu încheie o epocă sau un ciclu, deşi mulţi vor asocia ieşirea ei din scenă cu proiectul Martin Ambros-Tokyo 2020. La întoarcerea din Suedia, deja fostul pivot al naţionalei a făcut câteva precizări. S-a simţit bine de când a fost numit selecţioner Martin Ambros.

Îi place cum lucrează spaniolul şi cum vorbeşte cu fetele. Nu i s-a dat de înţeles în niciun fel că nu ar mai fi dorită. Oana a explicat în stilul ei concis că va continua la echipa de club, la CSM, iar gestul ei nu trebuie interpretat ca o formă de egoism, „uite, dom’le, joacă doar acolo de unde îi ies banii”. Probabil că Oana la 31 de ani nu se mai simte în stare să lupte în tranşee şi pentru România, şi pentru echipa de club. Să nu amestecăm oboseala şi uzura cu un deficit de patriotism.

Fără să fiu mândru de contemporaneitatea cu Oana Manea, îi voi simţi lipsa. Mi-a fost simpatică în special în momentele în care încerca să fie antipatică. Înţelegeai că vrea mult şi în zilele când îi ieşea foarte puţin. Fără să aibă nimic poetic, lupta ei cu cu adversarele era o poveste.

Oana este Xena noastră războinică şi este păcat că s-a retras fără o performanţă majoră la naţională.

Fiindcă două medalii de bronz, câte una la Mondiale şi la Europene, înseamnă mai puţin decât ar fi meritat ea împreună cu colegele de generaţie. Întrebarea rece, care sigur o va încrunta pe Oana, este dacă România ar fi meritat mai mult. La marile competiţii de-a lungul anilor şi acum, la Europenele din Suedia, încheiate pe locul 5.

Subiectul este stufos. Şi delicat, şi sensibil. După primul meci, cel pierdut cu Norvegia, observam problemele istorice – ritmul scăzut al transmiterii paselor, suferinţa la declanşarea contraatacurilor, panica instalată în momentele de superioritate, nu de inferioritate!!, neexploatarea jocului extremelor.

După fierbinţeala succesivă victoriilor cu Rusia şi cu Ungaria, românii mândri că sunt români mă excomunicaseră şi mă îndemnau să fac penitenţă, iar după înfrângerea cu Danemarca şi mai haios, eram certat că l-am ţinut în braţe pe Ambros. Am aşteptat finalul competiţiei sperând că am greşit. Cu riscul minor să mă fi făcut de râs, oricum nu ar fi fost întâia oară.

Un fost mare handbalist român, cu siguranţă mai priceput decât mine şi decât patrioţii de serviciu, mi-a spus sec că ăsta este locul nostru acum în Europa. Pe la locurile 5-6. Se întâmpla înainte de finala mică Franţa-Danemarca şi de finala mare Norvegia-Olanda.

Ba chiar înainte de semifinale. Dacă aţi văzut instrucţia pe care a făcut-o Olanda cu Danemarca, aceeaşi Danemarcă net superioară nouă, dacă aţi urmărit Franţa lui Olivier Krumbholz, dar mai ales superba Olandă din finala cu Norvegia, poate veţi fi înţeles de ce nu am jucat penultimul act la Euro.

Altfel, marea Norvegie a extraordinarei Nora Mork nu ar fi câştigat titlul continental dacă doamnele arbitre, la fel ca pe parcursul întregii competiţii, nu ar fi pus şi ele puţin umărul. Dar luaţi observaţia asta ca fiind a unuia care a trăit ultimii 20 de ani urmărind mai multe meciuri oficiate la centru de Cristi Balaj decât meciuri de handbal. Ceea ce nu e sinonim cu a spune că Balaj n-ar merita consideraţia noastră.