Intercontinentali, nu galactici

Este rău să trăim din amintiri, dar e bine să avem memorie. Meciul Steaua-River Plate de acum 30 de ani este o lecţie de fotbal

Să lăsăm pentru o clipă clonele, dronele. Procesele, siglele, blazoanele, războaiele fratricide. Să ne aducem aminte, ca să mai scuturăm din zgura prezentului. Să ne întoarcem în timp cu ajutorul memoriei. Şi al imaginilor TV. Există imagini de la finala Cupei Intercontinentale de la Tokyo, dintre Steaua şi River Plate. 14 decembrie 1986, exact în urmă cu 30 de ani. În alt secol, în altă lume.

Înregistrată
Cu toate astea, suntem destui cei care am văzut meciul. Bunicii plini de beteşuguri de azi priviseră cu ochii bărbaţilor în putere de atunci. La fel, bărbaţii încă în putere de azi, adică tinerii de odinioară. Sau încă tinerii de acum, copiii din urmă cu trei decenii. Tuturor ni se părea normal ca o echipă românească să câştige cel mai preţios trofeu continental, pentru ca apoi să se bată pentru supremaţia intercontinentală. Cupa Campionilor contra Copa Libertadores. Viaţa în România era cenuşie şi rece, dar ne încălzeam şi ne hrăneam cu fotbal. Românilor li se dădeau pâine pe cartelă şi fotbal de clasă mondială. Dar nu în direct, ci înregistrat.

Fuseserăm cuminţi, venise Moşul. Moş Gerilă!
Cupa Intercontinentală ediţie 1986 nu s-a transmis în direct la Televiziunea Română. Din cauza diferenţei de fus orar, Steaua-River se disputase la ora 5 dimineaţa, ora Bucureştiului. Conducerea de partid şi de stat a hotărât că poporul trebuie să-şi facă orele de somn, aşa că meciul a putut fi văzut la televizor la prânz. Era o zi de duminică, iar regimul lui Ceauşescu, protectorul politic al Stelei, hotărâse că românii fuseseră cuminţi. Nu înfiinţaseră vreun sindicat independent, ca polonezii lui Walesa, nu aveau nici cine ştie ce disidenţi, asemenea cehilor lui Havel. Deci meritau şi ei un cadou în prag de Moş Gerilă, înlocuitorul lui Moş Crăciun pe o perioadă de aproape jumătate de secol. Foarte puţinii posesori de televizoare color (remember Telecolor şi Cromatic?), în general cetăţeni model ai Republicii Socialiste România, au putut vedea meciul admirând echipamentul roş-albastru al steliştilor şi celebrele tricouri albe cu dungă roşie ale argentinienilor.

Un japonez a fost contra
Laolaltă, posesori de televizoare color sau alb-negru, am urmărit o partidă de un bun nivel spectacular şi tehnico-tactic. Redau, pentru fidelitate, limbajul comentatorilor epocii. Am scăpat de multe în 30 de ani, nu şi de limba de lemn. River s-a dovedit o echipă chiar mai pragmatică decât Steaua şi, după un gol înscris de Alzamendi în minutul 28, a îngheţat jocul. Steaua a evoluat combinativ şi chiar mai curajos decât o făcuse la Sevilla. Poate că asta a şi costat-o victoria! Absenţa lui Boloni, accidentat în campionat, s-a simţit. Printre cei prezenţi pe teren, câteva nume destul de cunoscute iubitorilor fotbalului de la noi de aiurea. Lăcătuş, Balint, Tudorel Stoica, Piţurcă, Belodedici. Belo, un fundaş central care astăzi ar valora cât David Luiz, Cahill şi Piquet la un loc, a şi înscris un gol regulamentar. Gol anulat eronat, pe motiv de ofsaid, de unul dintre tuşieri. Un japonez. Toată brigada era japoneză. Asta puneau niponii la bătaie: stadionul cu gazon destul de prost, trofeul, banii, maşina Toyota şi arbitrii.

Era tot fotbal
Închei cu un îndemn fierbinte pentru cei interesaţi. Urmăriţi meciul sau măcar filmuleţele postate pe YouTube de prietenul nostru Cristi Otopeanu! Veţi observa ceva interesant. Fotbalul de atunci nu diferă nici pe departe atât de mult de fotbalul de astăzi, cum ni se tot spune. Priviţi cu atenţie şi minunaţi-vă. Şi o remarcă de nespecialist. Transportată în timp, Steaua de atunci s-ar distra nu doar cu Steaua de astăzi, ci şi cu trei sferturi din echipele de miliarde de euro din Champions League. Greşesc grav?