Sub submarinul galben

Steaua a pierdut cu Villarreal, după momente bune de joc, dar şi după pasaje de uitat. Liderul din Liga 1 şi-a depăşit condiţia şi forma actuală. Nu a fost de ajuns pentru o calificare

Fotbalul este un sport de echipă. În valoare absolută, Villarreal, locul 5 în Primera Division, este o echipă mai bună decât Steaua, liderul din Liga 1. Aceasta nu este o constatare răutăcioasă, ci realitatea din teren. Înainte de confruntare, Laurenţiu Reghecampf anticipa cum numai el ştie să o facă – „Vom încerca să jucăm în aşa fel încât să câştigăm”. Frumos. Ceva mai concret, Gică Craioveanu recomandase steliştilor să stea bine grupaţi în apărare, să blocheze construcţia celor de la Villarreal şi să pună probleme pe contraatac.

Adi de Vito
Împotriva optimismului sincer sau de circumstanţă pledau înfrângerile cu Chiajna şi cu Dinamo. Egalul scremut cu Botoşani. Pentru o prestaţie curajoasă şi eficientă stătea martor meciul cu Villarreal de la Bucureşti, atunci când Steaua reuşise să arate măcar la fel de bine ca adversarul şi în orice caz mult mai bine decât ea însăşi în campionat. În primele 45 de minute, pe El Madrigal au predominat slăbiciunile. După golul înscris de Sansone exact la finalul primului sfert de oră au urmat minute grele. Au abundat pasele greşite, alegerile nefericite. Virtuţile au rămas ascunse, ca nişte odoare pe care le-ai dosit atât de bine că nici tu nu mai ştii unde sunt. Împotriva mesajelor insistente şi de bună-credinţă venite din lumea fotbalului, Adi Popa a fost trimis încă o dată să joace rolul de vârf. Este ca şi cum l-ai pune pe Danny de Vito să-l interpreteze pe Hamlet.

Vârful Achim
Reghecampf a înţeles desfăşurarea evenimentelor şi a făcut schimbarea necesară. Achim în locul lui Pintilii în minutul 55. După numai 60 de secunde, mijlocaşul pus de patron pe toate listele negre a fructificat centrarea excelentă a lui Tamaş cu o lovitură de cap demnă de un atacant veritabil. Mai mult, odată cu intrarea lui Vlad în joc au început să aibă consistenţă şi sens şi pasele lui Boldrin, şi incursiunile lui Adi Popa. Un Adi Popa trecut pe postul lui preferat, în flanc, după ieşirea din scenă a lui Enache şi introducerea lui Golubovici. Adică a unui vârf de meserie care înscrie rar, dar care îşi încurcă adversarii fiindcă îşi cunoaşte fişa postului. Şi pentru că lucrurile începuseră să meargă aşa cum îşi doreau miile de suporteri români din tribunele lui El Madrigal, perspectiva unui al doilea gol stelist nepărând o utopie, trebuia să apară ceva care să altereze peisajul. Eliminarea lui Tamaş, după al doilea cartonaş galben pe care i l-a arătat Manuel Grafe.

Ultima impresie contează, dar nu marchează
Golul-bijuterie al lui Trigueros, care a lobat peste Niţă, a punctat la capitolul estetic. Rămăseseră două minute din timpul regulamentar, plus cele 5 suplimentare. Steaua avea oricum nevoie de încă un gol pentru a spera la calificare. Paradoxal, prelungirile au fost poate cele mai bune minute ale Stelei din toată campania europeană. În inferioritate numerică, dar cu cuţitul la os, Achim şi ceilalţi au jucat mai bine decât o făcuseră în stare de confort, iar ratarea imensă a lui Golubovici va rămâne mult timp pe retină. Este această ultimă versiune de echipă solidă o realitate care nu trebuie ignorată. Şi da, poate că echipele noastre evoluează mai bine în stare de criză. O fi şi problema antrenorilor?