S-a întâmplat ceva cu Djokovici. Ce?

Nu vom afla probabil niciodată de ce sârbul a fost de nerecunoscut în finala de la Londra. Mai ales noi, nepricepuţii

12.685-11.780. Aşa spune computerul ATP. Sigur că nu mai este acelaşi computer care acum 43 de ani îl dădea lider mondial pe Ilie Năstase. Primul număr 1 al noii ere a tenisului. De fapt, cu Ilie se sfârşea o epocă, nu începea. Computerele se micşorau şi deveneau mai puternice, jucătorii de tenis deveneau şi ei mai puternici. Dar nu se micşorau, creşteau.

Tenis în capitala mondială a teatrului
ATP ranking. 12.685 la 11.780, acesta este scorul la zi între Andy Murray şi Novak Djokovici. Totul s-a jucat la Londra, în finala Turneului Campionilor. Pentru întâia oară, supremaţia în tenisul băieţilor s-a decis exact la ultimul turneu şi în ultimul meci al sezonului. Ce vreţi mai mult, ce afiş mai tentant? Dramatism maxim, demn de Londra, capitala universală a spectacolului. A teatrului. Teatru, cuvânt periculos. Teatrul în sport este sinonim cu trucarea întrecerii. Or, meciul dintre Andy şi Nole a fost epic, cum e la modă să zicem acum. Istoric, epocal, halucinant, abracadabrant, şocant, incredibil, emoţionant, special. Mai special, cum iarăşi le place unora să bage termenul de comparaţie lângă adjectivul superlativ.

O minciună frumos poleită
A fost aşa mirobolantă finala de la O2 sau asta ne îndeamnă să credem propovăduitorii stării de bine şi gardienii scoarţei cerebrale fără cute? Sau a fost o partidă fără poveste, o încleştare surdă, spartă doar de câteva mingi spectaculoase, dar garnisită cu zeci de greşeli neforţate? Prefer a doua variantă, cu tot potopul de „habarnistule!” care va urma. După abandonul de acum 2 ani al lui Federer, când Nole a rămas fără adversar în ultimul act al turneului, meciul de duminica trecută candidează cu brio la titlul de Marea Ţeapă a sezonului. A fost acum rândul lui Djokovici să absenteze şi să-şi trimită umbra să-l întâlnească pe Andy. Iar asta după ce îl spulberase pe Nishikori în semifinale, cu 6-1, 6-1. Care Nishikori îl chinuise pe Murray în grupe. Care Murray îşi câştigase locul în finală după un meci îngrozitor de greu cu Raonici. 3 ore şi 38 de minute durată, o partidă care poate ar merita măcar câteva dintre epitetele înşirate mai înainte. Pe bune de data asta.

Extrem de solid
Înaintea finalei, aproape totul părea în favoarea sârbului. Mai odihnit, cu apetitul de joc regăsit, cu ascendentul psihic cunoscut asupra lui Andy. S-a întâmplat ceva şi totul a curs în favoarea scoţianului. Sigur, sobru, eficient, Murray nu a lăsat nicio secundă senzaţia că îşi va complica viaţa. 6-3, 6-4 nu este un scor umilitor în absolut, dar este greu de acceptat pentru un jucător ca Djokovici. La limita cu neverosimilul. În interviul acordat Luminiţei Paul, Virginia Ruzici ne recomandă să-i acordăm credit lui Andy, al cărui joc a devenit „extrem de solid. De dur, de fizic şi foarte tehnic”. Super caracterizare! Şi excelentă observaţia referitoare la absenţa de la fileu a lui Andy, mai ales acasă, pe iarba de la Wimbledon. Dar pierderea spiritului ofensiv în tenisul de astăzi este o temă care nu merită expediată într-o jumătate de rând de articol.

Şoapta de la ureche
Andy Murray fiind febleţea mea de mulţi ani, preferinţă pentru care am suportat multe glume ale prietenilor, ar fi fost comod să intru în corul lăudătorilor. Nu o fac, recomandându-vă să rememoraţi, eventual să revedeţi secvenţa de final a meciului, când la fileu Nole îi spune ceva la ureche lui Andy, iar Andy ascultă şi zâmbeşte acru. Să-i fi spus doar „Bravo, Andy, azi ai fost mai bun!”? Ceva s-a întâmplat cu Djokovici. Poate a fost o subită lipsă de formă. Ori o suferinţă ascunsă. Poate a fost altceva, dincolo de sport. Sună rău ce spun. Sunt suporterul lui Andy şi mă bucur pentru el. Dar dreptul la îndoială este mai important decât cel la aplauze.

Remember Wimbledon 2013!
Apropo. S-a mai întâmplat o dată. În 2013, când Murray a câştigat primul lui Wimbledon. 3 seturi scurte. Adversar Djokovici. Nici atunci nimeni nu se aştepta.
Şi dacă de undeva, de sus, cineva dă comanda „Stop, opreşte-te un pic!”. Urmată de „Bravo, ai câştigat suficient, nu te-am controlat niciodată, e timpul pentru o schimbare de peisaj, pentru un nou erou. Mai lasă-l şi pe el, altfel se plictiseşte lumea!”. O nebunie, nu?

De-aia e frumos sportul. Cu semnul exclamării sau al întrebării?