Cineva nu şi-a făcut treaba. Cine?

O parte dintre jucători acuză lipsa unor crampoane adecvate în meciul de la Astana. Imaginile acuză de asemenea

Impresiile s-au decantat, rămâne valabilă observaţia că meciul de la Astana ne-a transportat în timp. Înapoi. Acum, la două-trei zile după întâlnirea cu „cotonogarii” kazahi, cum fără nuanţe se exprimă maestrul nuanţelor Radu Cosaşu, aflăm lucruri. Unele impresii ni se confirmă, altele capătă sensuri noi. Tabloul general nu se schimbă: am întâlnit o echipă de rupători, pe un teren care nu ar trebui omologat în competiţiile internaţionale. Iar în persoana portughezului Manuel Sousa am avut un arbitru în egală măsură prost şi rău intenţionat. Jucătorii noştri au acuzat şi maniera ostilă de arbitraj, şi starea execrabilă a terenului. Ei, aici e aici, plasticul de la Astana. Putea fi el driblat cumva?

Profesionişti pe când eram amatori
Detaliul esenţial în discuţia despre teren sunt crampoanele neadecvate pe care le-au folosit „tricolorii” pe suprafaţa aceea care a căpătat mai multe epitete decât conţine toată opera noului câştigător al Premiului Nobel pentru literatură, Bob Dylan. Apropo, pe când Nobelul pentru fizică Rihannei, pentru fizicul ei excepţional? Sau Nobelul pentru chimie lui Justin Bieber pentru alchimia formidabilă cu adolescentele? Să ne întoarcem însă la crampoanele noastre greşite. Şi pentru a înţelege că o astfel de eroare putea fi evitată în 2016, trebuie să ne întoarcem din nou în timp. Pe când în România nu exista în mod oficial fotbal profesionist. Iar fotbaliştii cu acte în regulă se numeau non-amatori.

Lăcă şi Gabi zburdau
Călătorim cu viteza memoriei şi a imaginilor salvate pe Youtube până în noiembrie 1988, la Moscova. Acolo unde Steaua, deja câştigătoare la ora aceea a Cupei Campionilor Europeni, disputa meciul cu Spartak, din turul secund al primei competiţii continentale. Era campania la capătul căreia campioana României ajungea pentru a doua oară în finala CCE. Steaua câştigase cu 3-0 la Bucureşti prima întâlnire contra campioanei Uniunii Sovietice şi se prezenta la Moscova pe un teren îngheţat şi un ger cam ca la Topliţa în ianuarie. A surprins pe toată lumea că Lăcătuş, Gabi Balint şi ceilalţi se ţineau pe picioare mai bine chiar decât gazdele partidei, fotbaliştii ruşi. Încălţaţi cu nişte ghete speciale, care aduceau mai mult a adidaşi de alergare prin parc, steliştii au zburdat, câştigând cu 2-1, goluri Lăcătuş şi Balint. În poartă, eternul client, Dasaev.

Ei cum se documentau?
Ce să reţinem de aici, dincolo de eventuala nostalgie? Că în urmă cu 28 de ani, nişte oameni de fotbal – tânărul antrenor Anghel Iordănescu, preşedintele Ion Alecsandrescu şi colonelul Gavrilă, personaje dintr-o Românie izolată şi înfometată de planurile faraonice ale lui Ceauşescu – se pricepeau mai bine la pregătirea logistică a unui meci decât staff-ul tehnic al naţionalei României de astăzi. Sigur că Steaua beneficia atunci de protecţia lui Valentin Ceauşescu, iar asta făcea posibile multe, inclusiv libertatea de mişcare sau posibilitatea de a cumpăra echipament de cea mai bună calitate de pe piaţa vestică (în conformitate cu «principiili» etici şi echităţii socialiste), dar vorbim despre o altă lume pur şi simplu. O lume în care nu existau internet, telefonie mobilă, reţele de socializare. O lume în care te informai infinit mai greu. Dar în care îţi puteai face meseria dacă te pricepeai. Dacă puneai pasiune.

De ce nu l-a ascultat pe Nawlaka?
Cineva ar fi trebuit să se documenteze asupra condiţiilor particulare de la Astana. Cineva începând cu Christoph Daum. Daum, în mod ciudat nealarmat de avertizările omologului polonez, Adam Nawalka. Cineva din staff trebuia să ştie că sinteticul de la Chiajna nu seamănă cu sinteticul din capitala kazahă. Cineva trebuia să fi mers înainte acolo şi să vadă, să înţeleagă. Să comunice. Imaginile cu ghetele multicrampon purtate de jucătorii naţionalei Poloniei acuză mai mult decât o mie de vorbe ale criticilor sinceri sau interesaţi ai lui Daum şi ai echipei sale. Şi, ca să cităm din proaspătul laureat al Nobelului pentru literatură, „The answer, my friend, is blowin’ in the wind.” Răspunsul, prieteni, e vânare de vânt. Aşa-i, uneori parcă vânăm vânt şi adunăm muşte.