Şi noi, naivi, ne bucuram

Specialiştii ne atrag atenţia că victoria de la Erevan este foc de paie. Tot ei ne avertizaseră că Armenia este un adversar dificil. Şi profeţesc: o să vedeţi voi la Astana!

În fotbal nu funcţionează tranzitivitatea. Tranzitivitatea este un principiu matematic elementar, potrivit căruia dacă A este mai mare decât B, iar B este mai mare decât C, atunci A este în mod evident mai mare decât C. Literar vorbind, mult mai mare. Dar fotbalul nu este nici literatură. Înainte să bată Armenia la scor, România făcuse egal cu Muntenegru. Iar Muntenegru zdrobea Kazahstanul cu acelaşi scor cu care noi ne impuneam la Erevan. Acel Kazahstan reuşise însă un 2-2 cu Polonia la Astana în aceeaşi zi în care noi ne chinuiserăm la Cluj cu Muntenegru. Concluzia, adevărată din punct de vedere matematic, dar falsă din punct de vedere fotbalistic, este că ne aşteaptă un meci lejer la Astana şi unul nu mult mai dificil cu Polonia pe teren propriu.

Căutăm nod în alibiuri
Dacă nu v-am pierdut pe drum cu A»B, B»C, deci A»C, ideea este că România a arătat bine la Erevan. Atât de bine că am început să căutăm căutăm explicaţii care să aplatiseze dimensiunile victoriei. Un soi de alibiuri negative. Şi le-am găsit. Iată. Armenii au jucat în 10 oameni din minutul 3, tot atunci când noi am fructificat penaltyul acordat de rusul Bezborodov. Armenii alcătuiesc o echipă naţională modestă, chintesenţă a unui fotbal decăzut, aproape decrepit. Un campionat cu 6 echipe, în care un salariu de 1.000 de euro este de-a dreptul regesc. Imaginile transmise de colegii noştri de la stadionul lui Alashkert, a doua clasată din Armenia, arată o arenă pustiită de nepăsare şi sărăcie. Toate sunt lucruri adevărate. Toate ne îndeamnă să fim prudenţi atunci când aplaudăm victoria cu 5-0 a României.

Exerciţiu de admiraţie
Numai că prudenţa ne împiedică să ne bucurăm. Iar bucuria face şi ea parte din viaţa de suporter al echipei naţionale. Ştim să fim critici, am atins culmi nebănuite ale scepticismului, sentiment alimentat de istoria recentă a naţionalei. Bine ar fi dacă o zi-două am înceta să fim analitico-pesimişti şi dacă ne-am bucura fără să privim cu îngrijorare prefabricată spre meciul cu kazahii. Nu e nevoie să ne punem cenuşă în cap în timpul acestui exerciţiu de admiraţie. Ne-au enervat tricolorii când au jucat prost cu Muntenegru, i-am tocat mărunt. Să îi aplaudăm acum, când s-au impus cu autoritate la Erevan. Tipic, se va auzi. Oportunism jurnalistic, vor strâmba din nas cei care le ştiu pe toate.

Debutul nu doar ca simbolistică
Adevăratul oportunism în fotbal este cel ilustrat de Răzvan Marin. Oportunismul în fotbal înseamnă că dacă ai o şansă trebuie să profiţi. Când eşti titularizat, să joci la cel mai bun nivel al tău. Să nu te sfieşti să şutezi la poartă, să marchezi gol, să pasezi cu grijă şi să alergi cu folos tot meciul. Să pari acolo în echipă de când lumea, deşi tu nu eşti decât un debutant. Acesta este câştigul veritabil al serii de la Erevan, ideea că debutul la echipa naţională nu este doar ceva simbolic. Nişte minute bifate acolo, de ochii babei reformiste. Sâmbătă, au spus povestea Răzvan Marin şi Dorin Rotariu. Răzvan, răspicat, Dorin, ceva mai timid. Un gol cu capul al lui Rotariu ar fi întregit paleta execuţiilor tehnice care au schimbat tabela. Nu este timpul trecut.

Christoph Daum a vorbit după meci despre conceptul de întinerire a naţionalei, intrând în coliziune directă cu teoreticienii reprezentativei alcătuite din suma celor mai în formă jucători, indiferent de vârsta lor. Aşa a fost posibil ca la Euro să aliniem una dintre cele mai în vârstă echipe. Mi se pare că exponenţii curentului conservator aşteaptă cu un interes aparte întâlnirea de la Astana, având pregătite şi batistele în care îşi se vor vărsa lacrimile de crocodil.