Circul

Nu este din ciclul dacă nu ne laudă alţii, să ne lăudăm singuri. Este despre respectul pentru meseria de ziarist. Este mai ales despre fotbal

Pentru cei cărora le pute orice, pentru esteţii din vârful patului şi din colţul tastaturii, pentru cei care cred că presa este pe moarte şi că moartea este cauzată de felul în care presa însăşi îşi bate cuie în coşciug, am o recomandare. Reportajul „Unirea circului cu fotbalul”, din paginile 2-3 ale Gazetei Sporturilor de marţi, 27 septembrie.

Unirea Valahorum
Colegii mei Andrei Crăiţoiu, Remus Răureanu şi Alex Nicodim au fost la Urziceni. Asta nu este o performanţă în sine. Până la Urziceni sunt 55 de kilometri pe o şosea cu două benzi pe sens, o distanţă pe care o acoperi într-o oră de şofat, cu traficul din Bucureşti cu tot. Important este ce cauţi la Urziceni. Colegii mei au vrut să vadă ce a rămas din mândreţea de bază sportivă a campioanei din 2009. „Unirea Valahorum Urziceni” scria odinioară pe un banner de deasupra tribunei a doua a stadionului. O provocare. Părea o firmă predestinată să dăinuie peste secole.

Farsa bunăstării, apoi ruina
Nu a fost aşa. Povestea, mai bine zis farsa, a ţinut până ce patronul Bucşaru şi-a pus banii în buzunar şi s-a dat la fund. Produs de eprubetă, echipa sucomba în timp-record. Cele 20 de milioane de euro din participarea în Champions League s-au topit într-un ansamblu imobiliar niciodată terminat. Dar frumoasa arenă de la marginea orăşelului din Bărăgan nu se putea evapora odată cu bănetul de la UEFA. Soarta ei era să se dezintegreze cu fiecare zi care trecea de la aventura formaţiei antrenate de Dan Petrescu. Ruina a lucrat în complicitate cu timpul. Au desăvârşit proiectul încet, dar temeinic. Pereţii descărnaţi ai anexelor, terenul cotropit de buruieni şi insecte (în Occident, asta se numeşte mai nou biodiversitate) sunt martori de nădejde ai unei lumi dispărute.

Circul fără elefanţi
Şi, în fond, ce este aşa extraordinar, dom’le, în reportajul ăsta? Că Urziceni este la o aruncătură de băţ de Bucureşti, articole despre baze sportive sau stadioane abandonate s-au mai scris. Răspunsul este circul. Circul, la propriu, pe care l-au găsit acolo colegii mei. Circul ca metaforă ultimă a dezastrului din fotbalul nostru, circul ca înlocuitor tragicomic al golăniei vândute drept mecenat. Pe stadionul din Urziceni se afla un circ în carne şi oase, şi rulote, şi câteva animale triste care păşteau urmele de iarbă de pe teren. Un circ amărât care nu-şi permite nici un elefant (întreţinerea lui costă cam cât salariul lunar al unui fotbalist din Liga 1, au aflat Remus şi Andrei) sau un tigru, dar care are în menajerie o capră, o lamă şi o vacă, un circ sărac cu clovni de plastic care râd sinistru de lumea dinaintea lor.

E arrivato Ţeparo!
Imaginile de la Urziceni par cadre din „La Strada”, capodopera lui Federico Fellini. „E arrivato Zampano”, striga bătând toba Gelsomina, alias Giulietta Masina. Şi Zampano, adică Anthony Quinn, sosea. Necioplit, forţos şi sincer îşi făcea numărul, apoi pleca. El nu dădea ţepe. Bucşaru, alias Ţeparu, le-a dat. Circul ca simbol. Circul ca avertisment. Circul fără elefanţi, doar cu animale domestice. Dar, stimaţi microbişti, Ioan Niculae de la Giurgiu, patronul campioanei, vânează elefanţi. Mă rog, vâna atunci când nu scria. Iar Marian Iancu avea colecţie de elefanţi din porţelan. Cât despre clovni, ce să mai zicem, avem atâţia. Şi nu din plastic. Citiţi reportajul „Unirea circului cu fotbalul”! Şi până când fotbalul nostru va putea să crească iar tigri şi lei, să încercăm să nu mai înjurăm presa. E un exerciţiu greu, ca al trapeziştilor fără plasă. De la circ.