Domnu’ Herr, ne-ai cam păcălit!

Cum puteam fi ofensivi cu 7 jucători defensivi şi când îi uiţi pe bancă pe Chipciu, Adi Popa, Maxim, Torje şi Keşeru?

25.000 de suporteri au fost pe arena din Cluj. 1.840.000 de români şi de românce au urmărit la televizor meciul România-Muntenegru. Asta înseamnă 10 puncte de rating pentru postul public, o audienţă mai curând modestă ţinând cont de importanţa evenimentului. Sau de importanţa pe care ne închipuiam noi că ar avea-o o astfel de partidă. Selecţioner străin, primul meci din campania de calificare la Cupa Mondială din 2018. Promisiuni de joc ofensiv, mugurii schimbării de atitudine. Aer proaspăt, ce mai!

Nivel de liga secundă
25.000 de suporteri pe stadion şi un milion şi opt sute patruzeci de mii de telespectatori au urmărit cum naţionala României a expediat 3 (trei) şuturi pe cadrul porţii în faţa unei echipe mult mai slab cotate, reprezentând o naţiune de nici 700.000 de suflete. Şi hai să abandonăm clişeul ţărişoarelor din fosta Iugoslavie unde toată lumea consumă sport pe pâine! A fost un meci mediocru în ansamblu, impresie certificată tot de statistică. Fiecare echipă a reuşit sub 400 de pase utile pe parcursul celor peste 90 de minute de joc. Înainte să ne emoţionăm şi să ne vituperăm, e bine să plecăm de la matematică.

Romburi, hexagoane, minciunele
Literatura livrată de Christoph Daum a fost în egală măsură bântuită de locuri comune. Şi înainte, şi după meci. Am consumat-o docili, aşteptând capodopera. Coeziune sufletească, personalitate, viziune ofensivă. Bla, bla, bla. Ja, ja, ja. Jawohl! Promisiunea schimbării în bine era contrazisă însă de alcătuirea primului unsprezece. 7 jucători de profil defensiv. Oricum i-ar fi pus pe teren, oricâte romburi şi hexagoane ar fi desenat neo-clerical (după propriile spuse, acesta ar fi curentul plastic căruia îi aparţine selecţionerul) la tablă, România lui Daum arăta la fel de defensiv ca pe vremea iconiţelor lui nea Puiu şi a închistării în sistemul 666 al lui nea Piţi. Când meciul stătea să înceapă, ne-am uitat unii la alţii şi ne-am întrebat cum am fi comentat o formulă cu Săpunaru, Hoban şi Bicfalvi la mijlocul terenului dacă pe bancă nu stătea mult prea calmul Daum, ci Iordănescu sau Piţurcă. Ce i-am mai fi ciufulit!

Frică sau necunoaştere
Egalul leşios cu Muntenegru va spori dezinteresul suporterilor, atitudine ilustrată deja de cifrele modeste de audienţă. Simpatia populară care l-a însoţit pe Daum de la numire până în seara zilei de 4 septembrie va migra în nepăsare. Contestatarii, recrutaţi cu precădere din lumea fotbalului, au vânt în pânze şi confirmarea că neamţul vorbeşte mai bine decât antrenează. Dar nu vă aşteptaţi la insurecţii sau revoluţii. Nici măcar patimă nu va mai fi după această farsă de la Cluj. Când apelezi la prima schimbare în minutul 70, iar pe ultima o faci în minutul 90, doar tâmpenia unui fundaş muntenegrean făcând personaj din Keşeru, înseamnă că ori nu îţi cunoşti deloc jucătorii, ori eşti un fricos ambalat într-un costum de cuceritor.

Cine eşti, Christoph?
Ori, ipoteză demnă de luat în considerare, eşti altceva decât pretinzi că eşti, mai pe şleau un impostor, care ne tot prosteşte de două luni cu vorbe meşteşugite. Şi la meci, când intri în pâine, la brutărie, la backerei, stai ca o momâie sub copertină, nu ai reacţie, nu îţi împingi echipa, nu o trezeşti din letargie, nu ai învăţat şi tu acolo10 cuvinte în limba română, ca să poţi să strigi la Săpunaru – „nu faulta în faţa careului!”. Apoi vii şi spui că Bicfalvi a muncit mult şi că eşti mulţumit de Hoban, şi că Stanciu a jucat bine. Nu, domnu’ Herr, n-am început bine deloc!