Francofoni, italofobi

Am pierdut pentru că nu am marcat. Zice Piţurcă. Adînc. Şi am avut foarte multe ocazii. Pretinde tot el, selecţionerul. N-o să ne luăm din asta, deşi noi nu prea le-am zărit. Ocaziile, carevasăzică. Nu am văzut nici scheme, ci […]

Am pierdut pentru că nu am marcat. Zice Piţurcă. Adînc. Şi am avut foarte multe ocazii. Pretinde tot el, selecţionerul. N-o să ne luăm din asta, deşi noi nu prea le-am zărit. Ocaziile, carevasăzică. Nu am văzut nici scheme, ci doar schematisme. Pase cu latul şi centrări greşite. Altfel, un test util, vorba omului de fotbal. Băieţii s-au reîntîlnit după episodul „s-a umplut căruţa” (dixit Chivu), au alergat, au transpirat, au exersat. Căpitanul naţionalei ne comunică apoi ceva absolut tulburător. În sport unii cîştigă, alţii pierd. Foarte tare! Cu Israel, noi am fost alţii.

La urma-urmei, am fost şi rămînem nişte cîrcotaşi. Ce, Franţa a cîştigat? Ba, uite că a pierdut cu un scor identic. La Malaga, cu Spania. Cu un Henry plictisit de moarte şi ratangiu, dar cu o trupă care pe hîrtie cel puţin sună al naibii de bine. Pe teren e însă altceva decît pe hîrtie, fie măcar şi pentru faptul că ultima suportă orice. Toată floarea cea vestită a Hexagonului şi a teritoriilor de peste mări şi ţări a dat piept cu Fabregas, şi Villa, şi Capdevila. Numai că peste Thuram s-au adunat anii, Vieira încă şchioapătă după accidentare, Anelka îl concurează uneori în materie de mal de vivre pe Henry. Fără Riberry, indisponibil, şi fără Trezeguet, disponibil, golgeter în Serie A, dar ieşit din vederile lui Domenech, pourquoi Raymond?, Franţa a avut consistenţă 10 minute. Cocoşii au renunţat să mai fie găini neouătoare de-abia din momentul în care a picat golul spaniolilor, lucru care ne aseamănă, numai că Henry şi Benzema au dat cu piciorul, la propriu, ocaziilor. O părere de jurnalist-suporter, entitate neglijabilă în mediile federale: e bine că jucăm cu Franţa meciul de debut de la Euro.

Nu-i bine deloc că jucăm împotriva Italiei a doua partidă. Cel mai bine era să nu jucăm deloc cu Italia, dar asta e situaţia, rudele şi adversarii nu ţi-i alegi. Lipsită de Buffon, Materazzi, Gatuso şi Camoranesi, Italia lui Donadoni iese din sintagmă şi începe să devină realitate fotbalistică. Fostul mijlocaş al Milanului şi al squadrei azzurra a asamblat cu răbdare, surd la sugestii otrăvite, dar deschis la nou. Aşa a fost posibil ca pe terenul din Zurich să zburde Barzagli, Gamberini, Palladino şi Quagliarelia, ca Boriello sau Di Natale să pară senatori de drept, iar Pirlo urmaşul lui Mazzola şi Rivera la un loc. Faptul că Italia a ţinut o prelegere despre fotbalul eficient, sigur şi plăcut ochiului în faţa Portugaliei, a unor adversari care se numeau Cristiano Ronaldo, Deco sau Maniche trebuie să ne pună pe gînduri. De fapt nu pe noi, ci pe alţii. Pentru că există totuşi riscul ca un asemenea exerciţiu să epuizeze, recomandăm dictonul panaceu universal. „Şi mîine-i o zi!”