Helmuth, ordinul se execută…

...nu se discută! Dar asta se întîmplă la armată. A rămas Steaua un univers cazon?

Era o unitate pe care acum nu o mai văd la Steaua. Extraordinar! „Unitate”, „Steaua”, ne întoarcem la origini! Dar aceste cuvinte nu îi aparţin nici generalului George Boroi, nici juristului Florin Talpan. Şi, foarte interesant, cu toate că nu se referă explicit la o unitate militară, ci la o echipă de fotbal renegată de o unitate militară, sensul este cazon. Laurenţiu Reghecampf, autorul, ca să nu-i zicem comandantul garnizoanei, deplînge disciplina pierdută în exerciţiul liberei exprimări. Ieşirea din frontul interesului de club în numele gîndirii neîngrădite.

Reghecampf cere ca toată lumea să bată pas de defilare. În cadenţă. Un, doi, un, doi, cu stîngul pe tobă! Şi mai ales soldatul fruntaş decorat la Sevilla, Duckadam, ei da, da, ei, hai, dragă Helmuth, că se poate, fă un efort, trage de tine, pune-ţi masca de gaze pe figură şi lopăţica pentru săpat tranşee atîrn-o de centură, lîngă baioneta cu care desfăceam pe timpuri conserva de peşte marinat! Altfel, antrenorul caporal major Laurenţiu îţi dă culcat. Culcat! Salt înainte! Culcat! Salt înainte! Pe loc repaus! Drepţi!

Deocamdată, Helmuth Duckdam nu se face vinovat de trădare. Nici de dezertare. În termeni militari, vina lui este aceea de insubordonare. De încălcare a consemnului şi de nerespectare a ordinelor superiorilor. Fiindcă în armată nu ai păreri. Nu te trezeşti comentînd că X a jucat prost, că Y este departe de forma care l-a consacrat sau că Z a rămas la stadiul de eternă speranţă. Şi nici nu spui că singurul de care asculţi este mareşalul din Pipera, sfidîndu-l pe majurul care tocmai te-a pus să cureţi cartofii.

Cine observă că Steaua-FCSB nu este o unitate militară are doar parţial dreptate. Anumite lucruri intră definitiv în ADN, chiar dacă eşti exilat de MApN. Nostalgii totalitare, plăcerea de a comanda şi de a umili subordonaţii. Apelul lui Reghecampf la disciplină ierarhică, altfel spus la spălarea rufelor urît mirositoare în sînul familiei roş-albastre, nu este absurd în absolut. Numai că Helmuth Duckadam, prin istoria pe care o poartă pe umerii lui obosiţi şi prin cumsecădenia sa proverbială, era ultimul care merita o urecheală. Duckadam nu este un pistolar. Duckadam nu este un resentimentar. Sinceritatea ponderată a afirmaţiilor lui ar trebui să facă din el exact dovada că la Steaua, clubul cel mai profesionist din România, gunoiul se duce la pubelă, nu se ascunde după uşă.

Faptul că Duckadam şi-a cîştigat dreptul de a-şi exprima un gînd critic despre echipa care fără el nu ar fi cîştigat Cupa Campionilor Europeni în veacul vecilor trebuie reamintit din cînd în cînd. Maneliştilor ca Bourceanu şi Pîrvulescu, dar şi ascultătorilor de muzică clasică Laurenţiu şi Anamaria. Fiind colegi de emisiune la DigiSport, mi s-a întîmplat de mai multe ori să nu fiu de acord cu ce susţine Helmuth Duckadam. Mi s-a părut uneori că este prea împăciuitor. Alteori, exagerat de nostalgic la adresa rolului jucat de Valentin Ceauşescu în drumul spre Sevilla. Nu mi-a venit însă niciodată să-i trag lavaliera de la reverul hainei. E adevărat, eu nu antrenez cel mai iubit club din România.