Nightwish. Şi lumea după #Colectiv

Un concert, o seară de muzică, o lume care a uitat parcă prea repede ce ni s-a întîmplat

Au venit, au cîntat, au plecat. Nu au bisat. Nightwish în Bucureşti, 10 decembrie, 2015. Pavilion Romexpo, lume multă, vreo 4.000 de suflete care aşteptau cu sufletul la gură să vadă cum mai sună Nightwish. Cu noul album, Endless Forms Most Beautiful, cu Floor (Jansen) la voce, încă nouă în trupă. Cum mai arată şi cum se mai ţin preistoricii Tuomas, Marco şi Emppu, în ce fel sună bateria fără Jukka insomniacul, dar cu Kai Hahto la aparate. Plus Troy Donockley, muzician polivalent, specializat mai ales pe instrumentele de suflat. Troy, pînă mai alaltăieri omul bun la toate, de ieri, a se citi 2013, membru cu statut permanent. Un cîştig discret, dar cu atît mai solid.

Încălzirea serii au asigurat-o băieţii de la Amorphis şi băieţii cu fata de la Arch Enemy. Dincolo de o sonorizare aproximativă, miniconcertele au arătat două trupe care îşi fac treaba temeinic. Şi demne de o soartă mai bună decît aceea de trupe de deschidere pentru Nightwish, în trena cărora stau pe toată durata turului european. Soliştii vocali Tomi Joutsen (Amorphis) şi Alissa White-Gluz (Arch Enemy) au testat cu succes acustica altfel nu foarte ofertantă a Pavilionului Central de la Romexpo, probă înaintea testului pe care urma să-l dea Floor Jansen în premieră, în faţa publicului românesc. Public care văzuse şi plăcuse, chiar admirase, în mai multe rînduri Nightwish cu Tarja, văzuse, suferise şi displăcuse Nightwish cu Anette Olzon, alegere pe care, mi se pare, nici acum nu o înţelege nimeni. Probabil în afara lui Tuomas Holopainen, lider şi membru fondator al trupei, dar nu şi cuvîntător, calitate adjudecată cu farmec de Marco Hietala.

Foarte inginereşte vorbind, setlist-ul a cuprins 17 piese, dintre care majoritatea veneau de pe ultimul album, Endless Forms Most Beautiful, al cărui titlu a fost inspirat, după cum probabil ştiţi deja, de un citat din lucrarea lui Charles Darwin, „Originea speciilor”. Shudder Before the Beautiful, Yours Is an Emty Hope, May Walden, Elan sau Weak Fantasy au sunat neaşteptat de bine live, mai bine decît tot ce poate fi auzit sau văzut/ascultat pe youtube. La fel clasicele Wismaster, Nemo, Ever Dream sau Stargazers, ca să nu mai zicem despre While Your Lips Are Still Red, întîmpinat cu urale de fani şi care a entuziasmat pînă la suspine mai ales partea feminină a asistenţei. Pentru a nu fi interpretată ca semn de misoginism remarca dinainte, adaug că Nightwish nu mi se pare mai degrabă o trupă predestinată a fi prizată de doamne, nici că s-a transformat într-o fabrică de produs bani, atentînd la calitate. Este adevărat, conceptual ultimele două albume exprimă mai mult lirism, sună poate cumva comercial, dar ansamblul a rămas nealterat, compact. Şi cu o sonoritate aparte, distinctă.

Urmărită încă de umbra grea a Tarjei, pe care mulţi dintre cei de la Romexpo o văzuseră cu trei zile înainte la Ateneu, Floor Jansen a intrat în temperatura trupei. Voce puternică, olandeza pare totuşi dezavantajată de pasajele lirice, ea simţindu-se, părere strict personală, mult mai confortabil în zonele de forţă ale pieselor. Apropo de recitalul de muzică clasică al Tarjei Turunen de la Ateneul Român (scump, doamnă, foarte scump pentru cît aţi cîntat!), merită consemnată remarca unei fete auzită într-una din pauzele concertului – „În fond, cîte Ave Marii poţi asculta într-o seară?”. Trimitere plină de umor la repertoriul sopranei finlandezei, care a abundat în nenumărate versiuni ale clasicei compoziţii.

Seara Nightwish a fost primul mare eveniment rock de după tragedia de la Clubul Colectiv. Aş fi aşteptat, sper să nu fi fost singurul, măcar un cuvînt în memoria dispăruţilor din partea celor care au cîntat sau a organizatorilor. Poate şi un moment de reculegere. Nu s-a întîmplat aşa, deşi victimele din noaptea de 30 octombrie şi-au trăit ultimele clipe ascultînd muzică rock. Unii dintre noi au avut acolo prieteni sau rude. Ioana Geambaşu era nepoata mea, ceilalţi pentru care am plîns puteau fi copiii sau prietenii mei. Am scris aceste rînduri cu gîndul la ei toţi. Cei care n-au supravieţuit şi cei care încă se chinuie prin spitale.