Cel mai bun, pur şi simplu
Gheorghe Gruia a plecat dintre noi înainte de a asista la priveghiul handbalului românesc. Nu cumva acesta este mesajul ascuns al dispariţiei lui?

A fost. Ne doare tot ce începe cu „a fost”, fiindcă în ultima vreme am învăţat fără voie ce înseamnă suferinţa, tristeţea. Despre prea mulţi dintre ai noştri am ajuns să spunem „A fost”. Gheorghe Gruia a fost. A fost al nostru. Gheorghe Gruia a fost cel mai mare handbalist al tuturor timpurilor. Era un fenomen. O apariţie supranaturală. Cine o spune? Toată lumea. Colegii de generaţie, adversarii, specialiştii. Oamenii care l-au văzut plutind deasupra zidurilor neputincioase, alcătuite din mîini care cereau îndurare.
Povestea care nu moare
L-am văzut jucînd pe Gheorghe Gruia. Acesta nu este un merit, este un dar. Dar contează ce ai văzut cu ochi de copil în urmă cu 45 de ani? Ce puteai înţelege tu, un puşti care tremura la fiecare minge apărată de Penu, care vibra la driblingurile şi pasele lui Gaţu, care triumfa la golurile lui Gruia? Totul, absolut totul. Bucuria livrată de inocenţă, eroii în stare pură, întîmplările de poveste ale sportului sînt destinate mai ales copiilor. Ce putea fi mai frumos decît aşteptarea unei finale mondiale? Cînd ştii că ai tăi sînt cei mai buni, cînd afli că Franţa avea un cult pentru ei. Că Franţa voia să înveţe handbalul de la români. Handbalul ca formă de artă. Aşteptarea unui meci în care ai tăi îşi dispută titlul suprem la Paris în faţa unei Germanii despre care profesorii au avut grijă să îţi spună că ne-a fost victimă prin toate războaiele? O finală, o sărbătoare dintr-un timp mai simplu, mai sărac, cu libertăţi cetăţeneşti mai puţine, dar cu libertatea fiinţei mai prezentă decît acum.
Tinereţea fără bătrîneţe
Cristian Gaţu a plîns cînd a aflat vestea dispariţiei lui Gheorghe Gruia. Cristian Gaţu nu este personajul care plînge din te miri ce. Iar acesta nu este scenariul unei melodrame despre un fost mare campion, ajuns la vîrsta senectuţii, un bătrîn sentimental care varsă lacrimi la despărţirea definitivă de un alt bătrîn pe care îl admirase şi pe care poate că îl şi invidiase. Aceasta este povestea unor oameni care au fost şi prieteni, şi rivali. Camarazi, adversari şi complici în aventurile tinereţii. Gheorghe Gruia era vedeta celor mai buni dintre cei buni. Era simbolul unei generaţii unice. O făcea natural, cumva fără efort. Trecuse de la volei la handbal cu o dezinvoltură dezarmantă, lucru de neconceput chiar pe vremea aceea în sportul de performanţă. Care sport de performanţă, apropo, nu era chiar aşa de înapoiat cum sîntem tentaţi să credem noi acum.
10, numele superlativului
Gruia intrase în handbal cu rezultate excepţionale, astfel că în mai puţin de un an prinsese şi echipa naţională. Gruia, omul superlativelor. El sărea cel mai sus, el arunca mai tare decît un aruncător de grenade, el era cel mai vesel. El vorbea cel mai tare şi cel mai mult, la el trăgeau fetele cele mai frumoase. Purta numărul 10, semn că nu doar în fotbal decarul trebuie să fie liderul. În semn de omagiu, federaţia de handbal a decis că numărul 10, al lui Gruia, va fi retras definitiv de la echipa naţională a României. Să nu trăim timpurile cînd însăşi echipa naţională va fi retrasă pe motiv de lipsă de valoare!
În logica misterioasă a evenimentelor şi neconformist pînă la capăt, Gruia şi-a permis luxul de a pleca dintre noi înainte de a asista la priveghiul handbalului românesc. A murit în Mexic, destinaţia exotică pe care numai un aventurier înnăscut ca el o putea alege pentru a doua viaţă. Cea de după handbal. Miercuri, 9 decembrie 2015, a fost singura dată cînd cineva a sărit mai sus decît el. Era destinul.