Iubiţi derbyul!

Avem prea multe necazuri pe cap ca să ne permitem să strîmbăm din nas. Mai putem privi un meci de fotbal cu plăcerea copilului care merge întîia oară pe un stadion?

Să încercăm să îl privim cu alţi ochi. Mai puţin exigenţi. Mai puţin cîrcotaşi. Cu înţelegere. Cu naivitatea de care rîd specialiştii. Credeţi că vom reuşi? Derbyul Dinamo-Steaua trebuie să rămînă acea întîmplare fotbalistică sinonimă cu o sărbătoare. Trăim vremuri triste, lumea are alte griji, fotbalul pare o distracţie care sfidează. La Bruxelles, din cauza ameninţării teroriste, metroul a fost închis şi s-au anulat meciurile. Capitala Europei s-a transformat în capitala fricii. La Bucureşti, continuă să moară oameni care au fost la Clubul Colectiv. Chinul sfîşietor al celor răniţi continuă. Pe stradă se cîntă piesa lui Vali Sterian, „Doamne, vino Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni!”. Pe cînd o cînta Sterian, era o metaforă care îţi făcea pielea de găină, acum este durere palpabilă.

La Bucureşti, pe bătrînul stadion din Ştefan cel Mare, se va juca totuşi derbyul Dinamo-Steaua. Este bine? Este normal? Este o impietate? Este un mod de a arăta că viaţa continuă, că fotbalul este refugiu şi pasiune, nu doar distracţie ieftină? Mi-ar plăcea ca oamenii care vor intra pe teren să înţeleagă lucrurile astea. Şi să se comporte în consecinţă. Cu respect pentru meserie. Mi-ar mai plăcea ca antrenorii să le spună. Să le explice că au o datorie, dincolo de clişeele care ne năpădesc înaintea derbyului. Este un meci important, dar poate fi şi un mesaj. Mesajul că fotbalul nostru a ieşit din zona lui de confort autist.

Parafrazîndu-l pe Malraux, derbyul Dinamo-Steaua va fi al antrenorilor sau nu va fi deloc. Malraux, filosof şi scriitor francez, pretindea că secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc. A greşit un pic,  secolul al XXI-lea se dovedeşte deja prea religios. Să ne întoarcem însă la filosofia mai abordabilă a fotbalului. De ce Dinamo-Steaua ar putea fi mai ales o înfruntare a antrenorilor? Fiindcă Rednic şi Rădoi sînt două personalităţi puternice. Mult mai puternice decît ale jucătorilor. Dispariţia vedetei propulsează regizorul. Astfel, Alioşa Vojnovici continuă să fie omul care transmite opinie din vestiarul lui Dinamo, nu un „produs” sută la sută made in Ştefn cel Mare ca Nedelcearu. Sau Patrick Petre. La Steaua, în lipsa lui Chipciu, suporterii aşteaptă minuni de la Stanciu. Siguranță de la Varela. Şi echilibru de la Lucian Filip, omul care trebuie să deschidă şi să închidă jocul campioanei. Acum un an, Filip era considerat marfă expirată de prea priceputul lui patron.

Rădoi nu are diplomă şi nu are nici o formulă stabilă de echipă. Dar lumea încă aşteaptă ca echipa pe care o pregăteşte să arate măcar în parte cum arăta Mirel ca fotbalist. Rednic beneficiază de fler, de experienţă, de tradiţia favorabilă – nici un meci pierdut ca antrenor în faţa Stelei -, dar şi de un caracter polemic care uneori îi diluează competenţa. Acum, după cum spune chiar Rednic, are în subordine „căţei”, nu cîini. Nu sună deloc ca un compliment. Îi va ambiţiona asta pe Steliano şi compania? Greu de ziss, dar avem nevoie de strîmbele lui Rednic, aşa cum mîncarea are nevoie de un pic de sare, împotriva prescripţiilor medicului.

Aştept derbyul cu aceeaşi emoţie cu care îl aşteptam în urmă cu ani mulţi. Ar trebui să mă simt vinovat?