Soarele, întunericul. Ioana

Viaţa merge înainte. Merge? Iar noi trebuie să trăim, să muncim, să ne bucurăm. Trebuie? Putem?

Exagerăm? Posibil. Trăim spaime pe care nu le bănuiam. Trăim cu un nod în gît. Cineva îmi spune că i se pare nedrept şi cînd vede că soarele continuă să strălucească deasupra capetelor noastre. Ce luminează astrul zilei? Pe cine? Dar viaţa merge înainte. Merge? Iar noi trebuie să trăim şi să muncim. Trebuie? Trebuie. Să ne mai şi bucurăm. Cum să te bucuri?

Un strop de bucurie într-un ocean de tristeţe. Florin Mergea şi Rohan Bopanna şi-au sărbătorit scurt victoria din primul meci de la Turneul Campionilor. Învinşi, legendarii fraţi Bryan. Bob şi Michael au cedat în două seturi după o demonstraţie de tenis spectaculos şi generos a lui Florin şi Rohan. Apoi, ai noştri, da, sînt ai noştri, au trimis un mesaj către victimele atentatelor de la Paris. Rugă pentru Paris, au scris ei pe obiectivul camerei care îi filma. Decenţa lui Mergea şi a lui Bopana vine ca un pansament pe rana încă supurîndă.

Continuăm să trăim şi să muncim. Ne este teamă să mai zîmbim, ni se pare indecent să o facem. Este. Ni s-au întîmplat atîtea lucruri rele în ultimul timp încît de acum încolo nimic nu va mai fi ca înainte. Chiar nu va mai fi. Unii dintre noi au pierdut oameni apropiaţi. Ba nu, toţi ne erau apropiaţi, şi cei din Clubul Colectiv, şi cei de la Bataclan.

Şi tinerii handbalişti victime ale accidentului auto. Probabil că asta am înţeles în aceste zile negre. Acesta este înţelesul cuvîntului solidaritate. Sîntem oameni, deci sîntem apropiaţi.

Alaltăieri a murit o fată de 18 ani, după două săptămîni şi jumătate de suferinţă tăcută. Fusese olimpică la matematică, în primii ani ai copilăriei cîştigase concursuri internaţionale de pictură. Acum se pregătea pentru admiterea la arhitectură. Într-o seară de vineri, înaintea unei alte zile dedicate studiului, a intrat într-un club din Bucureşti, să asculte muzică. Se pregătea să trăiască. Încă nu intrase cu adevărat în viaţă.

Ioana a fost a 56-a victimă de la Clubul Colectiv. Povestea Ioanei poate fi povestea suferinţei noastre comune. Noi vom continua să trăim şi să muncim. Şi să privim soarele cu ochii în lacrimi.