Nea Puiu, acum vine examenul!
Selecţionerul nu a mai profesat de 10 ani. Se vede asta? Se cam vede!

Anghel Iordănescu este al 5-lea cel mai în vîrstă antrenor din preliminariile pentru Campionatul European, după englezul Roy Hodgson (Hodorogson în variantă răutăcios-dîmboviţeană), suedezul Lars Lagerback, ucraineanul Mihai Fomenko şi danezul Morten Olsen. Îl urmează nu mult mai tinerii Vicente del Bosque (Spania), irlandezul Martin O’Neill şi turcul Fatih Terim.
Moda selecţionerilor trecuţi de prima tinereţe ţine de cîţiva ani, aşa încît poate fi considerată deja o tendinţă. Şi nu neapărat o formă de nostalgie sau, mai rău, o lipsă de perspectivă a celor care îi desemnează pe „bătrîni” să conducă echipe naţionale.
Instituţia echipei naţionale este profund diferită de aceea a unei formaţii de club. Conducerea unei naţionale presupune o viziune de ansamblu, capacitate de sinteză, experienţă. În acelaşi timp, un volum mai mic de muncă şi chiar de stres cotidian prin comparaţie cu acela impus de pregătirea unei echipe de club.
Selecţionerul este un antrenor care funcţionează part-time. El, tehnicianul de o anumită vîrstă, este o persoană care nu mai beneficiază de entuziasmul tinereţii, dar se conduce după criterii precise în meserie. Ieşit din prima linie a ofertelor, candidatul între două vîrste la un post de selecţioner este mai uşor abordabil din punct de vedere financiar şi, uneori, reprezintă o soluţie de avarie.
Mai ieftin, nu gratis. Mai disponibil, mai echilibrat. Mai obosit, dar încă depozitarul unor valori fotbalistice importante. Nu revoluţionar, dar nici aventurier. Cam aşa arată portretul-robot al selecţionerului „bătrîn”. Continuu să pun ghilimele din convingerea că bătrîneţea este (şi) o stare de spirit, nu doar una de reumatism.
Anghel Iordănescu se potriveşte perfect acestui portret. A fost o alegere in extremis fiindcă, spre exemplu, dragii noştri domni mai tineri Cosmin Olăroiu sau Dan Petrescu au preferat banii şi nu onoarea de a antrena naţionala. Poţi să le zici ceva? Nu, că îţi sar în cap avocaţii banului bine făcut. Cît va ajuta viziunea asta pe termen lung carierei lor e mai mult problema lor.
Problema lui Iordănescu poate fi hiatusul de 10 ani din profesie, perioadă în care a făcut orice altceva decît să antreneze. Bunăoară să promoveze instituirea „Zilei Limbii Române”. Ori să-l ajute pe amicul Gabriel Oprea la elaborarea lucrării de doctorat. Formal, după regulile care guvernează însuşi fotbalul românesc, nea Puiu trebuia să mai fi lucrat în branşa antrenorilor sau să mai fi trecut pe la şcoală. Şi nu doar ca să ţină cursuri, cum ne informează Dan Apolzan, şeful Şcolii de antrenori din România, ci ca student. După ştiinţa noastră nu ajungi profesor ţinînd cursuri, ci absolvindu-le. Dar să zicem că sîntem cîrcotaşi şi că un om care are în palmaresul de antrenor o Supercupă a Europei, o finală de Cupa Campionilor Europeni şi un sfert de finală la Cupa Mondială nu ar mai fi nevoie să se legitimeze în meserie cu o patalama de la Casa Fotbalului.
Testul cel mare urmează. Deocamdată, auzim că nea Puiu este mîhnit că lumea nu a căzut pe spate după spectacolul făcut în grupa de calificare şi rezultatele mirobolante. Aşteptăm răspunsul lui Anghel Iordănescu la meciurile decisive cu Finlanda şi cu Feroe. Pînă acum, de-a lungul preliminariilor pentru Euro 2016, naţionala României a jucat un fotbal mic, bătrînicios. Adică defensiv, speculativ şi fără curaj. Mulţi dintre noi, suporteri ai echipei naţionale, credem mai puţin în minuni decît Iordănescu şi gîndim că e greu să ne schimbăm peste noapte. Şi că una este să pupi icoane şi alta să te uiţi la naţională ca la o icoană.