Lumina de la Răsărit, fotbalul de la Apus

Întors din Anglia, de la Euro ’96, Anghel Iordănescu sintetiza formidabil parcursul naţionalei, care nu cîştigase nici un punct. Rezultatele vorbeşte de la sine, a spus selecţionerul de atunci şi nimeni nu l-a putut contrazice, nici măcar lingviştii. Memorabila zicere […]

Întors din Anglia, de la Euro ’96, Anghel Iordănescu sintetiza formidabil parcursul naţionalei, care nu cîştigase nici un punct. Rezultatele vorbeşte de la sine, a spus selecţionerul de atunci şi nimeni nu l-a putut contrazice, nici măcar lingviştii. Memorabila zicere a lui nea Puiu merge unsă şi după prima înfăţişare din Champions League a echipelor din Est. Sau din Sud-Est. Roma-Şahtior 4-0, Barcelona- Levski Sofia 5-0, Bayern-Spartak Moscova 4-0. Adăugăm aici şi Olympiakos-Valencia 2-4, încredinţaţi că grecii aparţin mai degrabă filonului est-european, ramura balcanică. De măslin în cazul lor.

Filmul jocurilor a fost cam aşa. Debut de meci sub semnul echilibrului, cu incursiuni curajoase în treimea adversă din partea formaţiilor aparţinînd blocului răsăritean. O anumită prudenţă studiată a apusenilor, o certă economie de mijloace tot din partea lor. Ştiinţă ascunsă în pliurile ghetelor. Dincolo, fotbal deschis. Amalgam etnic şi de stiluri în contrapartidă răsăriteană. Calităţi fizice, tehnice. Inconsistenţă, perioade de blocaj, romantism revoluţionar de esenţă troţkistă în contul aceloraşi estici. Deznodămîntul se cunoaşte. Avalanşa de goluri din porţile lui Spartak, Levski şi Şahtior a semănat cu prăbuşirea Zidului Belinului. Era ceva implacabil.

Răspunsul la întrebarea de ce au clacat toate reprezentantele fotbalului din fostele ţări comuniste cuprinde o serie de locuri comune şi de clişee. Lipsa experienţei, diferenţele semnificative dintre bugete, atitudine superficială, cîteodată sprijinul discret al arbitrilor. Toate adevărate, plus încă ceva din partea învingătorilor. Arta de a stăpîni fără a-ţi umfla muşchii, forţa mentală prin care îţi cîntăreşti adversarul care se agită în faţa ta, lovindu-l apoi drept în moalele capului. Champions League este o şcoală a elitelor, un club unde intri greu, dar te faci de rîs uşor. Liga este un spaţiu al iniţiaţilor, o lume în care nu îţi cîştigi dreptul la respect decît după mai multe încercări. Şi Manchester United a interpretat vreo doi, trei ani rolul de sparring al greilor cu state vechi de serviciu.

Timpul le rezolvă pe toate. Sau poate că nu. Champions League înseamnă Europa Comunitară a fotbalului. Ne-am integrat laolaltă cu bulgarii, ruşii şi grecii, dar există riscul să fim ani şi ani de zile cetăţeni de rangul doi ai cetăţii unde se dă cu piciorul în minge. Atunci vom observa că noi, ortodocşii, sîntem dominaţi de papistaşi şi reformaţi, iar la masa bogaţilor ni s-a rezervat un loc mai pe colţ. Şi ne vom hrăni din nou cu frustrări.