Albastru foarte închis

Situaţia e albastră. Viaţa e albastră. Destinul e albastru. Ba nu, albastru închis, aproape negru. AzulOscuroCaziNegro. Titlul filmului nu are patru cuvinte, ci unul singur. Nu întîmplător, pentru că pauzele lipsesc. Cînd începi să ghiceşti nuanţe de roz ori tonuri […]

Situaţia e albastră. Viaţa e albastră. Destinul e albastru. Ba nu, albastru închis, aproape negru. AzulOscuroCaziNegro. Titlul filmului nu are patru cuvinte, ci unul singur. Nu întîmplător, pentru că pauzele lipsesc. Cînd începi să ghiceşti nuanţe de roz ori tonuri trandafirii, primeşti o palmă zdravănă peste faţă. Nu îţi ştii locul, nu ai înţeles încă! De cîte ori trebuie să îţi spunem că te-ai născut spre a fi portar! Portar de bloc, la naiba, nu portar la fotbal! Nu toată lumea trăieşte în telenovela lui Julio Iglesias, ca să ajungă mare cîntăreţ, vorba vine!, după ce fusese rezerva rezervei între buturi la Real Madrid.

Jorge nu e Julio, pentru că el trebuie să aibă grijă de un tată care înainte era nesuferit şi mai nou a suferit un atac cerebral. Între două tomberoane cu gunoi cărate în afara imobilului Jorge are grijă şi de un frate aflat după gratii. Între alte tomberoane plimbate găseşte timp să termine şcoala. Să-şi ia licenţa. Şcoala-şcoală, nu şcoala vieţii, acolo nu e loc pentru el, deşi trimite CV-uri după CV-uri, deşi se prezintă impecabil la interviuri. Costum, ţinută, decenţă. In-su-fi-ci-ent! Dar Jorge nu se dă bătut, o iubeşte pe Natalia, Natalia îl iubeşte şi ea, totuşi nu uită că el e băiatul de la poartă. Nu acelaşi lucru se întîmplă însă cu Paula, colega de carceră şi de teatru la puşcărie a lui Antonio, fratele trăsnit, cu un testicul bolnav.

Regizorul Daniel Sanchez Arevalo nu este noul Almodovar, aşa cum s-au grăbit unii critici să-i pună eticheta. Nu este şi pace, fiindcă la el iubirea dintre un băiat şi o fată nu are nimic ilicit ori maladiv. La Arevalo, perverşii sînt priviţi cu detaşare şi ironie veselă, iar bărbaţii care iubesc femei nu sînt musai scursuri ale societăţii, violatori, beţivi, adulterini, în vreme ce singurele fiinţe sensibile sînt băieţii amorezaţi de băieţi. Cum se întîmplă la prietenul Almodovar. E trecerea de la Hable con ella la Hable con el. Filmul are stil, umor şi tristeţe. Imaginea e prietenoasă, camera nu te persecută. Acţiunea merge cînd înainte, cînd înapoi, nonacţiunea se petrece într-un scaun de invalid sau pe o terasă de bloc unde Jorge vorbeşte cîte-n lună şi-n stele cu Israel, prietenul voyeurist care din dragoste paternă şi din invidie pe un masor îşi şantajează tatăl.

Povestea de iubire dintre Jorge şi deţinuta Paula face toţi banii. Relaţia evoluează de la obligaţie nefirească spre tandreţe, iar scena cu cei doi înlănţuiţi pe un pat de puşcărie merită un premiu de frumuseţe. Natalia, fata cu studii farmaceutice la Leverkusen, nu ghiceşte doza de dragoste şi îl pierde pe Jorge, care, la rîndu-i, pierde concurs după concurs la angajare. Ultima imagine ne depărtează în flash de Jorge şi universul lui, care nu-i altceva decît o meschină cabină de portar cu geamuri termopan. Rămîne speranţa, firavă ca un CV printat în sute de exemplare. Şi senzaţia explicită că nu ţi-ai irosit două ore din viaţă într-o sală de cinematograf.