Cum e corect, tenismeni şi teniswomen?
Americanii dau premii egale fetelor şi băieţilor la US Open. Se întîmplă de ani de zile, dar este justificat?

Americanii au fost primii la multe. Primii pe Lună, aici poate ar mai fi de discutat, primii care au avut iniţiativa de a egala premiile turneelor de tenis ale băieţilor şi ale fetelor. Aici nu ar mai fi nimic de discutat. Sau dimpotrivă. De la dreptul universal la vot – ştiaţi că în mult cîntata Elveţie femeile nu îşi puteau exercita dreptul de vot pînă pe la mijlocul anilor ’50? Ai anilor ’50 ai secolului 20! – pînă la accesul neîngrădit în funcţii publice, „tovarăşele noastre de viaţă” cum ziceau comuniştii, sau „reprezentantele sexului slab”, cum susţineau capitaliştii, au devenit cu adevărat partenerele noastre de viaţă de-abia de vreo jumătate de secol. Drumul de la cratiţă la candidat la funcţia de preşedinte al Statelor Unite a fost mai lung decît acela al navei Apollo 11, de la Pămînt la Lună. Partener înseamnă însă şi drepturi, şi obligaţii egale.
US Open a fost întîiul turneu de Mare Şlem unde răsplata organizatorilor s-a îndreptat frăţeşte către turneul masculin şi cel feminin. Frăţeşte, nu sexist. Şi, de ce nu? Se face dreptate!, au aplaudat progresiştii. Nu ar fi trebuit, fiindcă spectacolul produs în meciurile băieţilor este în mod evident la un nivel superior celui rezultat în partidele feminine, au observat ceilalţi. Pe care nu ştiu cum ar trebui să-i botezăm. Cel mai uşor ar fi să le spunem misogini. Orice observaţie care evidenţiază deosebirile dintre sexe sau rase cade imediat în pădurea de clişee a lumii noastre. Şi urmează verdictul. Misogini, rasişti, sexişti, xenofobi, cunoaşteţi repertoriul.
Dacă aţi văzut finalele de la Toronto şi de la Montreal şi purtaţi în palmares totuşi ceva mai mult de două-trei meciuri ale Simonei Halep, veţi fi înţeles că ritmul întîlnirii, forţa şi precizia loviturilor, inclusiv fineţea şi acurateţea execuţiilor au fost la alt nivel calitativ în partida dintre Djokovici şi Murray. Comparaţia dintre meciul Simonei Halep cu Belinda Bencic cu acela dintre liderul ierarhiei ATP şi viceliderul acesteia nu este o comparaţie dintre mere şi pere. Vorbim despre acelaşi sport, purtat cu acelaşi tip de echipament, pe un teren cu dimensiuni identice. La Toronto, am avut dramatismul accidentării româncei şi istericalele adolescentine ale elveţiencei. Plus o serie de mingi foarte disputate, nu foarte multe din păcate. Nici la Montreal nu s-a consumat un meci istoric al tenisului, iar Andy şi Nole, pe rînd, se văitau ca nişte precupeţe atunci cînd nu le mergea jocul. Dar tot ce se întîmpla în timpul jocului lor se petrecea la o viteză şi la intensitate mai mari. În esenţă, era mai frumos. La Toronto identificam graţie şi suferinţă, la Montreal, forţă, energie şi calitate.
Ne va fi din ce în ce mai greu să recunoaştem că există unele ocupaţii care se potrivesc mai bine femeilor şi altele care se potrivesc mai bine bărbaţilor. Nu le voi numi, vă las plăcerea să le descoperiţi singuri. Asta în măsura în care doriţi şi nu aţi înţeles că articolul de faţă este o pledoarie pentru desfiinţarea tenisului feminin. Peste două săptămîni începe US Open, unde este foarte posibil ca meciul Djokovici-Murray să se repete. Şi să capete noi dimensiuni în materie de spectacol.
Altfel, am preferat-o întotdeauna pe Maia Pliseţkaia lui Rudolf Nureev şi pe Guy Martin bucătăresei de la cantina din Regie.