Şi ai noştri unde sînt?

Derbyul Steaua-Dinamo ne-a dezvelit încă o dată absenţa elementului autohton. Iar şmecherii ne dau de înţeles că fără alde Tade sau Gnohere nu se poate

Fotbalul nu trăieşte din declaraţii. După prestaţia de vîrf veritabil de la conferinţa de presă dinaintea derbyului, Tade urma să sfîrtece apărarea dinamovistă.

Vîrful Stelei nu a reuşit altceva decît să deşire acţiunile şi pasele colegilor care au muncit şi pentru perla franco-ivoriană, o replică nu se ştie cît de veritabilă a perlei conaţionale, Didier Drogba. Să rămînem totuşi cu picioarele pe gazon şi cu mintea la fotbalul nostru nu atît mioritic, cît degrabă importator.

14 jucători străini au evoluat în Steaua-Dinamo, cîte 7, respectiv 6 în primul „11”, plus cei intraţi pe parcurs. În mai puţin de o lună România, acea Românie plasată pe un ameţitor loc 7 în ierarhia FIFA, va întîlni Ungaria şi Grecia, într-o dublă care va decide în bună măsură participarea noastră la Euro 2016. Iar la Budapesta, pe 4 septembrie, şi la Bucureşti, pe 7, nu îi vom putea alinia nici pe Varela, nici pe Hamroun, nici pe Fai, nici pe, Doamne fereşte!, Vojnovici.

Atunci şi acolo, sîntem obligaţi să ne bazăm pe ai noştri. Doar pe ei. Iar marele derby, dincolo de rivalitatea aproape septuagenară, ne oferă şi dimensiunea valorică a fotbaliştilor români. Aici probabil că ar fi fost mai prudent să folosim timpul trecut. Imperfectul „oferea” satisface şi gramatica, şi realitatea din teren.

Ni se va atrage atenţia că Rădoi şi Rednic nu lucrează pentru Federaţia Română de Fotbal, ci pentru echipele lor. Iar ei au misiunea contractuală să întreprindă tot ce li se pare necesar pentru o clasare superioară în Liga 1 şi, eventual, un parcurs lung în cupele europene. Conform acestei teorii, deci nefiind angajaţii FRF, nici antrenorii, nici conducătorii cluburilor nu au obligaţia să sprijine sau să cultive elementul autohton furnizor de talente pentru naţională.

Ni se va mai spune că fotbalul de astăzi nu este o poveste despre patriotism, ci o afacere în care cei implicaţi se luptă să cîştige bani. Cît mai mulţi bani. În cazul ideal, acela al marilor campionate europene – Anglia, Spania, Germania -, să furnizeze şi spectacol.

Adi Popa şi Toşca pot fi nume interesante pentru Iordănescu. La fel şi Chipciu, în măsura în care va fi ajutat să descopere echilibrul între a dori şi a realiza. De la Dinamo, doar Steliano Filip şi Vali Lazăr arată ca posibili purtători de tricou tricolor. Şi cam atît ne-a oferit derbyul din perspectiva naţionalei. De aici mai departe, privirile rătăcesc spre alte zări, acolo unde ai noştri tineri nu prind nici băncile de rezerve la cluburi de mîna a doua din Turcia sau din Golf.

Sigur că situaţia putea fi cumva evitată dacă fotbalul românesc era populat şi de oameni pricepuţi şi bine intenţionaţi, nu doar de speculanţi şi şperţari. Cluburile şi-ar fi făcut ele însele un imens serviciu dacă ar fi practicat la rang de sistem creşterea propriilor jucători, în egală măsură valoroşi şi ataşaţi valorilor echipei-mamă.

Astfel, nume cum ar fi Mihalcea, Tudorie, Patrick Petre sau Moldoveanu ar fi însemnat alternative tentante şi pentru altceva decît pentru glume cu ursuleţii ţinuţi în braţe înainte de culcare. Glume bune altfel!