4-4-2. Sau 4-3-3?

4-3-2. Sigur nu e o greşeală? Nu a pierdut un jucător pe drum? Nu cumva era 4-4-2? Ori 4-3-3? Dar, tu, a luat Palme d’Or! Şi e deformaţie profesională să te gîndeşti numai la fotbal. 4-3-2 nu e aşezarea în […]

4-3-2. Sigur nu e o greşeală? Nu a pierdut un jucător pe drum? Nu cumva era 4-4-2? Ori 4-3-3? Dar, tu, a luat Palme d’Or! Şi e deformaţie profesională să te gîndeşti numai la fotbal. 4-3-2 nu e aşezarea în teren a unei echipe. E povestea unor vieţi neaşezate, faultate, schilodite de sistem după o tactică a secretarului general. E marele film al anului, evenimentul cultural la care fac coadă intelectualii. Scriitori şi scriitorii de cronici. Apropo, aţi numărat cîte cronici are filmul lui Cristian Mungiu? Nici nu are rost, multe, foarte multe. O pădure de cronici. Nu cumva din cauza cronicilor-copaci nu se mai vede filmul-pădure?

Prea multe cronici aş zice, ca să vă pierd pe drum. Dar dacă Cioran nu mai e, să ne atragă atenţia că scriem prea mult, oricînd, despre orice, ce mai contează? Critici consacraţi, critici în devenire, cinefili şi cineştiecîţialţii au simţit dorinţa să scrie despre:
Un film interesant, nemilos
Excelent interpretat
Cu un scenariu articulat

Dar simpluţ, minimalist, y compris în idei, care a mers la inima juriului de la Cannes. Altul decît juriile care plăcuseră, o tempora!, Viridiana, La Dolce Vita, Blowup, Apocalypse now, mai în timpurile noastre Dancer in the Dark. Demodaţii!

Mungiu a ştiut ce doreau domnii de pe Croazetă şi a propus în consecinţă. Şi a mai pus de la el nişte tuşe groase. O lume sordidă, desfigurată de sărăcie, de teroarea lipsurilor şi a nesiguranţei zilei de mîine, care erau mult peste teroarea Securităţii. Băi, ăsta e un film pentru ăia dinainte de ’89, a remarcat un cetăţean al mileniului trei la sfîrşitul proiecţiei. Avea dreptate într-un mod subtil ireverenţios. Acel cineva a pocnit apoi punga goală de popcorn şi a lăsat-o lîngă paharul la fel de gol de Coca-Cola. Profund minimalist, pe scaun. La Mall se închiseseră toate magazinele de firmă, lumea se grăbea spre parcare cu impresile în dezordine, ia să vedem ce am reţinut – Otilia expresiv-elaborată, adică Anamaria Marinca, Găbiţa, Laura Vasiliu, naturală, proaspătă, amintind de Irina Petrescu la tinereţe, domnul Bebe, Vlad Ivanov, un monstru cu Dacie, una bucată mamă senilizată şi mănuşi medicinale de unică folosinţă. Plus o scenă de sindrofie în familie frumos desenată.

Ajungi acasă trăgînd de tine, cumva blocat, nu pricepi de ce filmul te abandonează brusc în faţa unei sticle de apă minerală la jumate’, dar ţi-e ruşine să spui că nu a avut final, nu happy end fraţilor, the end pur şi simplu, simţi că lipseşte o idee sclipitoare, te gîndeşti că trebuie să pari deştept în faţa colegilor, a prietenilor, să le descrii contactul tactil cu capodopera, fiindcă în caz contrar e de rău, dom’le, înseamnă că nu posezi pregătirea necesară pentru un asemenea zbor intelectual, ai rămas în urmă, eşti obsolete, nu deguşti imobilitatea camerei, sărăcia temelor, şi taci, şi taci, dar observi că salvarea vine de la cineva foarte apropiat, e tovarăşa de viaţă, aşa se spunea pe atunci, care te priveşte înţelegător, la naiba, simţi că gîndeşte la fel, încă o dată, încă de pe vremea cînd aţi trăit la mîna-ntîi experienţa avortului clandestin, şi alte delicii ale Epocii de Aur, şi aţi văzut atîtea şi atîtea filme împreună, dar parcă de la Invaziile Barbare, Manderley ori cazul Furtwangler nu aţi părăsit sala atît de nelămuriţi, cu siguranţă nu, nu e o premieră, se mai întîmplase recent la pişcotul franţuzesc botezat Cache, altă peliculă destinată cunoscătorilor, celor care descoperă calităţi acolo unde nu e decît lipsă de inspiraţie ambalată în ipocrizie.

Concluzie? De ce trebuie o concluzie, ajunge o sticlă de apă minerală la jumătate de litru din care beau două tinere femei violate de istorie şi de un felcer. Plus impresia că norocul în viaţă e ca avortul. Îl provoci şi cîştigi Palme d’Or!