Bob Marley l-a bătut pe Rafa!

Dustin Brown ne spune ceva despre tenis. Ar fi frumos să-l auzim şi să-l vedem

Dustin Brown nu va rămîne în istoria tenisului ca un mare jucător. Nu va intra acolo în norii memoriei digitale nici pentru că este printre puţinii oameni care deţin două victorii la Rafa Nadal, de 14 ori cîştigător de Grand Slam. Şi da, Brown poate ajunge să facă o carieră strălucită în meciurile demonstrative, unde îi va lua locul circarului Mansour Bahrami. Un circar mai tînăr îi va lua locul bătrînului clovn. Fiţi pe fază, organizatori ai Openului bucureştean!

Dar nu acesta este mesajul pe care ni l-a transmis joi seară Dustin Brown, cînd a furnizat marea surpriză la All England Club, eliminîndu-l pe Nadal în turul al doilea. Dustin Brown ne-a amintit o altă faţă a tenisului, pe care o credeam pierdută în nesfîrşite dueluri geometrice de pe fundul terenului. Curajos, dezinhibat, imaginativ, ofensiv pînă la inconştienţă, dar şi riguros în planul tactic (ei bine, da, a existat un asemenea plan!), Dustin Brown a oferit spectacol nerefuzîndu-şi bucuria jocului. La scrîşnetul dinţilor lui Nadal, asezonat cu ticurile lui celebre, Brown a răspuns cu nenumărate „scurte”. Cu mingi în răspăr, cu rezolvări fantastice şi fanteziste. Hai să nu ne ferim de superlative cînd este nevoie de ele! Toată partida a fost un veritabil festival al „scurtelor” şi al loburilor succesive venirilor în faţă ale spaniolului. Al duelurilor la fileu rezolvate nonconformist de germanul cu origini jamaicane. Privire senină contra încruntare, libertate a mişcărilor în contrapartidă cu crisparea fostului număr 1 mondial.

Publicul londonez a înţeles imediat ce se întîmplă şi s-a bucurat. Nu atît de căderea lui Rafa, cît de frumuseţea naturală a loviturilor lui Dustin. Aclamau spectatorii acolo nu taurul rănit – scuzaţi clişeul, dar Rafa chiar se potriveşte de minune imaginii -, nu campionul programat, hrănit, tratat şi antrenat să cîştige, ci omul obişnuit, outsiderul absolut, care îşi permite luxul să lupte împotriva evidenţei. Dustin Brown, fanul lui Bob Marley, al cărui chip îl are tatuat pe un colţ al abdomenului şi ale cărui plete exotice le poartă ca pe o dovadă a revoltei pacifiste în fața regulilor. Fiu al unui nativ jamaican şi al unei nemţoaice, Dustin nu joacă însă deloc reggae, ca să ne raportăm la muzica promovată de idolul lui. Dar povesteşte despre o respirație a spiritului pe care Nadal şi cei asemenea lui, băieții aceștia prea concentrați, prea serioși, au pierdut-o în laboratoarele performanţei.

Citiţi în ce cheie doriţi „laboratoarele performanţei”, fiindcă despre (de)căderea lui Rafa vom vorbi altă dată. Pînă atunci, să salutăm primul meci care a spus cu adevărat ceva la acest Wimbledon canicular şi cam nesărat. Şi să ne aşteptăm ca aventura lui Dustin Brown să nu continue prea mult. Ar fi taman împotriva ideii transmise de el.