Proverbe. Sau verbe?

O nouă maladie a cuprins lumea fotbalului, care a început să recite din înţelepciunea populară ca din Biblie

Trăim fotbalul printre proverbe şi ne adăpăm din preaplinul lor. Capul plecat sabia nu-l taie. Fă-te frate cu dracul pînă treci puntea! Cine poate oase roade. Peştele de la cap se-mpute. Aceeaşi Mărie cu altă pălărie. Adevărul este întotdeauna la mijloc. Un ochi rîde, altul plînge. Şi tot aşa. Este o modă sau poate un sindrom, nu ştiu dacă aţi observat. Cînd vin la declaraţiile de după meciuri, fotbaliştii, antrenorii şi conducătorii cluburilor apelează la înţelepciunea populară. Şi ai impresia că asişti la o şezătoare în care oamenii îşi livrează sentimentele şi gîndurile în panseuri verificate de imbatabila probă a timpului. Bunăoară. În loc să spui direct că „Am jucat prost, deci am pierdut”, zici „Cînd e să te ia dracu’, te ia şi din uşa bisericii!”. În loc să zici că „Nu merita să cîştigăm, am păcălit fotbalul”, decretezi cu o căutătură zglobie că „Norocul şi-l mai face şi omul cu mîna lui”. Iar atunci cînd eşti scandalizat că adversarii nu s-au dat la o parte, observi vexat „Cine se aseamănă se adună”.

Îmi place nespus această atmosferă de clacă literară a finalului de campionat. Am spus clacă, nu cloacă! Păi cum să nu îţi placă de vreme ce tu una vezi pe teren şi alta îţi spun părţile teoretic beligerante? Tu bagi de seamă că un mijlocaş ofensiv şutează ostentativ pe lîngă poartă vreo 5 metri şi peste ea alţi vreo 10, iar „tehnicienii” îţi atrag atenţia că la efort prelungit oxigenarea creierului nu se mai face corespunzător. Deşi fotbalistul s-a achitat în linii mari de sarcinile de joc, ne asigură mentorul de pe bancă. Afuriste liniile astea mari că ne obturează vederea spre cele mici! Te intrigă cum un portar respinge mingea în faţă, numai bună s-o dea cu latul golgeterul renăscut şi dînşii, aceleaşi personaje de bine – conducători activi, antrenori pasivi, foste glorii, oameni de bine şi de fotbal în general – te corijează cu blîndeţea cuvenită unui novice. Te mîngîie pe creştet şi îţi explică, de data asta în latină, că errare humanum est.

Şi tu, novicele, Gică Contra, habarnistul, alarmistul, extremistul, microbistul, cum să te mai aperi? Poate doar rostind proverbul întreg. Errare humanum est, perseverare diabolicum. Proverbele potrivite. Banii n-au miros. Frate, frate, dar brînza e pe bani. Fereşte-te de proşti, că au mintea odihnită! Oricum nu le vei strica petrecerea. Lumea fotbalului se simte bine în propria piele şi orice intrus este scuipat de urgenţă. Conspiraţia asta a tăcerii, a falsei concordii, va ucide fotbalul. Şi nu doar la noi. În particular, multe dintre personajele sistemului îţi dau dreptate. Îţi confirmă şi ce ai văzut, şi bănuielile cele mai negre. Dar, trebuie să-i înţelegi, nu pot vorbi. Te lasă pe tine să spui. Să te faci de rîs. Mai ales că şi o parte însemnată a publicului, din comoditate, din lehamite, preferă să se uite la meciuri ca la nişte rîuri care curg inexorabil spre vărsarea în oceanul nimicului.

Nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala! Ăsta este proverbul propus de dînşii pentru sfîrşitul campionatului. Aş propune altceva, măcar pentru frumuseţea diversităţii. Ulciorul nu merge de multe ori la apă. Şi acum, gata, merg să mai culeg cîteva nestemate înainte ca Şumudică să-i dăruiască titlul Stelei, iar Steaua să-şi mai dea o dată cu stîngul în dreptul contra Botoşaniului. Sau poate că nu. Poate că totuşi avem nevoie de verbe nu de proverbe. A fi. A fi cinstit. A avea. A avea onoare. A lupta. A trăi, nu a vieţui.