Frumuseţea tabelată

Nicolae Manolescu a scris în Evenimentul zilei un articol intitulat „Nimic despre fotbal”, explicînd că e bine să te rupi din cînd în cînd de tirania sportului-rege. Tot domnul Manolescu mărturiseşte la un moment dat că oricît încearcă, nu poate […]

Nicolae Manolescu a scris în Evenimentul zilei un articol intitulat „Nimic despre fotbal”, explicînd că e bine să te rupi din cînd în cînd de tirania sportului-rege. Tot domnul Manolescu mărturiseşte la un moment dat că oricît încearcă, nu poate abandona fotbalul. Nu reuşea nici pe cînd o rubrică la ziar nu depindea de audienţă ori tiraj. „Mi se tot vîra sub pix şi în suflet”. Ştim.

Aşa că gustăm deliciile Wimbledonului, admirăm peisajele Turului Franţei, ne minunăm cît de repede aleargă avioanele pe patru roţi din Formula 1, dar exerciţiile acestea de detaşare pe care le practicăm la intervale tot mai lungi nu sînt decît preludiul altei întîlniri cu boala aceea de care nu dorim să ne vindecăm. Ca şi dragostea propriu-zisă, fotbalul creează o dependenţă plăcută şi dureroasă. Ciudat, o parte a misterului acestei iubiri se găseşte în ierarhiile publicate de „World Soccer”. Cine şi-ar fi închipuit că emoţia, frumuseţea, tristeţea şi bucuria pot fi aşezate în tabele?

Cea mai bună echipă a tuturor timpurilor, Brazilia ediţie 1970. Pele, Tostao, Gerson, Jairzinho, Carlos Alberto. Pe locul doi, Ungaria anilor ’50, Ungaria lui Ferenc Puskas care mătura pe jos cu Anglia şi pierdea titlul mondial în faţa unor nemţi suspect de proaspeţi fizic. Pe trei, Olanda lui Rinus Michels. Ba a lui Cruyff, Neeskens, Olanda fotbalului total care se împiedica în ’74 tot de nişte nemţi, ai lui Beckenbauer şi Gerd Muller. Deja încep îndoielile. Nu cumva olandezii sînt nedreptăţiţi? Ce premiem, excelenţa sau provocarea în urma căreia fotbalul s-a schimbat definitiv?

Mergem mai departe în clasamentele întocmite de World Soccer. Cel mai frumos gol, Maradona în poarta englezilor la Mondialul mexican ’86. Nu cel cu mîna, acela a fost de încălzire pentru cel din slalom nesfîrşit, nefiresc. Îl urmează Van Basten cu bijuteria care a explodat în poarta lui Dasaev, apoi Zidane cu golul din finala Champions League 2002. Pînă aici clasamentul merge pe un teren nesigur, cu marcaje aproximative. Între Citizen Kane ori Crucişătorul Potemkin decretate alternativ cele mai bune filme ale tuturor timpurilor şi consacrarea Braziliei lui Pele drept echipa cea mai aşa şi pe dincolo şi aruncarea Olandei ’74 pe locul trei, se poate discuta în contradictoriu, dar pe nişte baze.

Greul începe atunci cînd se măsoară frumosul. Şi care e unitatea de măsură, metrul sau ţipătul de plăcere? Secunda ceasului sau clipa metafizică? Englezii de la World Soccer au decretat semifinala mondială Italia-Germania 4-3 ca fiind cea mai frumoasă partidă din istorie. Am văzut-o cu ochi de copil, am revăzut-o după 30 de ani. L-am căutat din nou pe Rivera, l-am redescoperit pe Beckenbauer care arăta ca după ocuparea Berlinului de către aliaţi. Poate că într-adevăr aceasta e PARTIDA. Dar finala Liverpool-AC Milan ce defect are? Dar Germania-Franţa din Spania ’82? Şi am înţeles la ce bun toate. Să ne amintim. Cei care nu au amintiri trebuie să le recupereze. Fotbalul nu începe nici cu transferul lui Golanski, nici cu raftingul dinamoviştilor. Inutil de precizat că noi lipsim din clasamentele World Soccer. Caterinca, pasele cu latul şi pasele cu călcîiul nu au intrat în calcul.