Iosef Hechter: „This is England, you bloody fool!”

de Iosef Hechter Despre relatia cu Anglia si ale ei trasaturi, am tot povestit. E insa ceva despre care nu stiu am pomenit convingator. Probabil ca nici n-am avut material de inspiratiune suficient. Weekend-ul ce tocmai s-a incheiat a pus […]

de Iosef Hechter

Despre relatia cu Anglia si ale ei trasaturi, am tot povestit. E insa ceva despre care nu stiu am pomenit convingator. Probabil ca nici n-am avut material de inspiratiune suficient. Weekend-ul ce tocmai s-a incheiat a pus insa picatura decisiva.

In urma cu 10 zile, doua masini capcana, burdusite cu explozibili din cei mai diversi, au fost descoperite si neutralizate in inima Londrei. La o zi distanta, o masina s-a infipt in aeroportul din Glasgow, purtand in ea doi medici hiper-calificati, de origine araba, dar traitori in UK, posesori de familii si de cariere decente. Si in acest caz, tragedia a fost evitata la mustata. Dar mitul teroristului-suicidar sarac, prost sau deloc educat, ca urmare usor influentabil, a disparut. Unul din cei doi care au vrut sa bubuie Glasgow Airport e neuro-chirurg cu drept de profesare in UK. Celalalt e si el medic. Acum fix o saptamana, unul din terminalele celui mai mare aroport britanic si european, Heathrow, a fost inchis aproape 24 de ore, tot din cauze de amenintari teroriste.

Pentru prima oara de la inceputul modei terorismului sinucigas, am primit mailuri de atentionare de la diverse organisme ale universitatii. Afise care indemnau la vigilenta puteau fi admirate in toate departamentele si facultatile. Frica incepea sa aiba gust chiar si la mile bune de Londra.

La o cu totul scara, dar nu chiar intr-o alta istorie, faimosul turneu de tenis de la Wimbledon a traversat 10 zile teribile in saptamanile din urma, strecurandu-se cu greu printre interminabilele rafale de ploaie. Paradoxal, singura zi uscata a fost duminica de acum 8 zile. Dar, in ciuda insistentelor media si ale sportivilor, ziua n-a fost folosita pentru tenis, ci pentru odihna. In conformitate cu traditia de peste un secol a turneului.

Totul a fost cenusiu, incetosat, umed si temator. Pana vineri. Ceva miraculos sau poate profund explicabil s-a intamplat atunci. Soarele a castigat batalia cu norii si vara a venit pentru prima oara cu adevarat pe 2007. Odata cu ea, au mai sosit:

– sambata: prima editia a Turului Frantei la ciclism care a debutat vreodata in Anglia. Prologul s-a desfasurat in inima Londrei. Circulatia rutiera a fost interzisa, traseul a fost organizat cu minutie, sute de chioscuri cu de toate s-au infiintat cam peste tot si sute de mii de oameni si-au luat in stapanire Capitala. Se spune ca a fost una din cele mai frumoase zile din istoria Turului

– duminica: Marele Premiu de Formula 1 de la Silverstone. Peste o suta de mii de oameni au tinut pumnii pentru eroul local Lewis Hamilton, dar s-au inclinat in fata victoriei lui Kimmi Raikonnen

– vineri, sambata si duminica: sferturile de finala, semifinalele si finalele Wimbledon-ului s-au succedat la foc automat. Punctul culminant a fost finala masculina dintre Federer si Nadal, o bijuterie de 5 seturi si 4 ore, la finalul careia 16.000 de oameni au aplaudat minute in sir in picioare. Lacrimile de invingator ale lui Federer s-au amestecat cu zambetul elegant a lui Bjorn Borg, suedezul al carui record (5 titluri consecutive la Wimbledon) tocmai fusese egalat. Emotia se cuibarise chiar si glasurile comentatorilor de la BBC. Dupa ce festivitatea de premiere s-a ispravit, imaginile tv aratau o gasca de nori negri care se apropia amenintator, gata sa-si reia in stapanire regatul. Aseara in Anglia a plouat.

Anglia nu e cea mai frumoasa tara din lume, Londra nu e cea mai interesanta capitala, englezoaicele nu sunt cele mai elegante, englezii nu sunt cei mai seducatori, the British food is not so remarkable. Daca e insa ceva pentru care Insula merita omagiul (tacut!) al restului lumii, atunci e formidabila forta (tacuta!) a oamenilor care o populeaza. Si nu atat a lor luati separat, cat a lor ca un tot. Acesti oameni formeaza un popor! Lupta lor cu barbaria n-a inceput acum, ci in urma cu multe secole. Ce li se intampla azi e doar un scurt episod peste care vor trece cu aceeasi forta formidabila si discreta cu care au invins IRA, pe Hitler si cate altele. Cordonul nevazut care ii uneste rar, dar definitiv e, probably, cea mai puternica fibra nationala din cate au existat vreodata. Ea iese la lumina cand si cand, dar mai ales atunci cand nimeni nu se asteapta. Si pentru toti ai lumii, deopotriva admiratori sau barbari, ea are un singur mesaj: „This is England, you bloody fool. Let’s go for a pint!”

Adagio
Un film frantuzesc, din 1967 parca, „Armata umbrelor”, despre rezistenta franceza din cel de-al doilea razboi mondial. Rolul principal: Lino Ventura. Italianul devenit unul din cei mai actori francezi. Rareori zambitor, mereu in trench-uri cu guler ridicat, lup singuratic. Si in filmul asta are un rol similar. La un moment dat, povestea il poarta la Londra. Neasteptat, incepe bombardamentul german. Usor speriat, omul nostru atat de cool de obicei intra precipitat intr-un pub. Zgomotul avioanelor e asurzitor, bombele cad tot mai aproape. Ochii mari ai lui Ventura cresc vizibil in diametru in fata peisajului ce li se ofera in the good old pub: doua cupluri danseaza bezmetic, un soldat flirteaza la bar cu o juna ce rade strident, cateva grupuri amicale galgaie beri la mese diverse. Ventura joaca rolul naucitului perfect. Secventa dureaza 10-15 secunde. Suficient pentru ca omul nostru sa inteleaga. Uluiala i se transforma intr-un zambet scurt. Tocmai asimilase lectia de engleza.