Mitologia falsului

Împlineşte 20 de ani peste 10 zile, radiază talent şi l-a egalat pe Maradona. La prostii. Şi la altele. Ba nu, mai are să prizeze cocaină, dacă n-o fi făcut-o deja, să lase cîţiva bastarzi în urmă, să tragă cu […]

Împlineşte 20 de ani peste 10 zile, radiază talent şi l-a egalat pe Maradona. La prostii. Şi la altele. Ba nu, mai are să prizeze cocaină, dacă n-o fi făcut-o deja, să lase cîţiva bastarzi în urmă, să tragă cu puşca după ziarişti, să cîştige de unul singur campionatul în Italia, să ridice deasupra capului Cupa Mondială, să se îngraşe 30-40 de kilograme, să fumeze trabuce cu Fidel Castro, deplîngînd alături de El Lider Maximo soarta săracilor în lumea bogaţilor.

Lionel Messi a recompus sfertul de finală Argentina-Anglia din două secvenţe, dar inversînd cronologia faptelor. Tunelul timpului există, s-a întîmplat în Primera Division! Messi a dat întîi golul de vis al lui Maradona, slalom irezistibil printre apărătorii lui Getafe, apoi a înscris cu mîna în poarta lui Espanyol sub privirile unui arbitru la fel de stupid şi miop ca şi cel din Mexic ’86. Gesturi identice după 21 de ani, efecte îndoielnice. Şi nu din cauză că mîna lui Dumnezeu invocată de Diego s-a transformat în gheara Diavolului la Lionel. E timpul să depăşim logica asta cu aromă de tămîie. Altfel, vom tăia comentariile meciurilor şi ne vom pune la boxe Ave Maria, după modelul Gigi Becali.

Golăniile ridicate la rang de artă de mai mulţi cronicari, hoţiile cîntate de tot felul de rapsozi ai fraudei nu pot ţine la nesfîrşit. Capul lui Zidane în pieptul lui Materazzi, picioarele lui Toni Schumacher în pieptul nu de aramă al francezului Battiston, henţul lui Maradona, flegma lui Hagi pe Windsor Park, la Belfast, aceea încă mai puturoasă a lui Rijkaard pe obrazul lui Voller, la Mondialul italian, toate desenează chipul parşiv-schimonosit al fotbalului, faţa aceea pe care nu ne place să o vedem, pe care o înfrumuseţăm din condei, din tastatură, din vorbe meşteşugite. Aşa s-a născut mitologia falsului în fotbal.

Gesturi oribile sînt transformate în legende, populînd ilicit conştiinţa microbiştilor. Lumea îi uită pe domnii adevăraţi ai stadioanelor – Bobby Charlton, Giacinto Facchetti, Michel Platini, Franz Beckenbauer, Johan Cruyff, -, dar îi păstrează în memoria afectivă pe marii falsificatori, mari fotbalişti în acelaşi timp. Lionel Messi este deja o vedetă şi va fi probabil grăuntele de aur în jurul căruia fotbalul argentinian îşi va redefini gloria. Cu riscul de a fi bănuiţi de lipsa fiorului artistic, nu vom cînta aici golul realizat prin efracţie. Nu sîntem nici atît de romantici, nici suficient de boemi încît să construim eroi din şuţii de buzunare ai fotbalului. Demodaţi, continuăm să-i aplaudăm pe nişte inşi banali ca Paolo Maldini.