Cazul Hagi. Gheorghe Hagi
Ceva îmi spune că trufia lui Kovac nu este cel mai bun ingredient. Poţi înţelege asta fără să fii suporterul sau duşmanul lui Hagi
Fostul mare fotbalist acuză lipsa de gratitudine a compatrioţilor. Este o datorie de care ni se tot reaminteşte. Este o datorie?
Fără introducere. „Cazul Ianis Hagi” există şi nu a fost inventat de presă. Dimpotrivă, a fost pus pe tapet de însuşi Gheorghe Hagi, tatăl, antrenorul şi avocatul din oficiu al lui Ianis. Şi da, aproape sigur, nu s-ar fi vorbit şi nu s-ar fi povestit atît dacă persecutatul nu se numea Hagi. Asta ca să mai terminăm cu ideea că presa de-abia aşteaptă să scormonească în gunoaiele unei lumi altfel perfecte.
Apropo. I-aţi văzut pe domnii aceia eleganţi care conduc Lufthansa, cum şi-au strecurat ei costumele scumpe în elicopterul care îi dusese la locul catastrofei? Ce promisiuni lacrimogene debitaseră pentru familiile victimelor? Şi cum s-au fofilat ei de reporterii care le cereau explicaţii pentru absurdul situaţiei ca viaţa a 150 de oameni să fi fost la cheremul unui nebun despre care ştiau că e nebun? Aveţi datoria să vorbiţi!, le-au strigat ziariştii CEO-urilor Lufthansei. Deci cine sînt corbii, domnii scrobiţi din birouri sau băieţii şi fetele în blugi şi cu microfoanele în mîini? Gîndiţi-vă o clipă cum ar arăta lumea condusă nestingherit de corporatişti, dar fără presă! Vă place ce vedeţi?
Închidem paranteza largă şi revenim la Hagi. Mai ales la Gheorghe Hagi. Conferinţa de presă organizată de fostul decar al Generaţiei de Aur a fost şi despre umilinţele îndurate de Ianis la lotul naţional U17, dar mai ales despre ingratitudine. A noastră, a celor din media, dar în special a oamenilor care au dansat şi s-au bucurat la Mondialul din ’94. V-am făcut fericiţi, aţi uitat?, a întrebat Hagi.
Fericire. Complicată noţiune. Vreau să cred că nu am uitat, dragă Gică. Adevărul este că ne-aţi făcut şi fericiţi, şi nefericiţi. Avem şi acum golul în stomac de după golul lui Kennet Anderson. Totuşi, fericire este cam mult. Hai să-i zicem o mare bucurie fotbalistică! Senzaţia că putem fi printre cei mai buni şi la fotbal. Aşa cum bine remarca tatăl lui Ianis, asta nu presupune o statuie în contrapartidă. Deşi am simţit că, la o adică, nici nu ar fi fost refuzată. Ecvestră sau bust?
Nu poţi fi neutru atunci cînd este vorba despre Hagi. Ori îl iubeşti, ori îl deteşti. Sînt destui cei care nu îi iartă apropierea de fraţii-verii Becali, tovărăşia cu Gică Popescu închizînd cercul suspiciunii că FRF-ul condus de fostul căpitan al Barcelonei ar fi devenit o sucursală a afacerilor lui Ioan, Victor & Gigi. Poate, cine ştie? Există voci care acuză însuşi copilul de suflet al lui Hagi: proiectul Viitorul, ca vitrină a Academiei. Nu ideea în sine, ci felul în care a supravieţuit Viitorul pe prima scenă este amendat de microbişti. Să nu subestimăm nasul acestora!
Cazul Ianis Hagi există şi trebuie discutat. Şi lămurit. După cum există un caz Zoltan Kovac, cu ciudatele lui metode pedagogice. Da, puştii noştri tentaţi de manele şi de şaorme cu de toate au nevoie de rigoare occidentală, nu însă de umilinţe legate cu fundiţe pe care scrie „metode moderne de pregătire”. Proiectul de refacere a bazei fotbalului românesc are nevoie de credibilitate. Ceva îmi spune că trufia lui Kovac nu este cel mai bun ingredient. Poţi înţelege asta fără să fii suporterul sau duşmanul lui Hagi. Fără să fii în tabăra lui Burleanu sau în aceea a nostalgicilor.