Hercule în pantaloni scurţi

Novak Djokovici s-a încoronat pentru a 5-a oară campion la Melbourne. Este voie să ne întrebăm de ce termină meciul mai odihnit decît era cînd îl începuse?

Riscasem un pronostic pentru finala băieţilor de la Melbourne. Novak Djokovici contra lui […]

Novak Djokovici s-a încoronat pentru a 5-a oară campion la Melbourne. Este voie să ne întrebăm de ce termină meciul mai odihnit decît era cînd îl începuse?

Riscasem un pronostic pentru finala băieţilor de la Melbourne. Novak Djokovici contra lui Andy Murray. De fapt, nu riscam nimic, era o dorinţă. Speram să vedem un meci frumos. Epic, cum se spune acum, cînd superlativele au căzut definitv victime ale supraexpunerii. Şi am început prin a vedea o finală adevărată, numai că dorinţa s-a împlinit pe jumătate. Meciul propriu-zis, acela cu dramatism, cu emoţie şi întorsături de scor, cu schimburi de mingi interminabile şi cu deznodămînt imprevizibil a durat două seturi şi jumătate.

Formal, partida dintre sîrbul Nole şi scoţianul Andy („Cînd cîştig, lumea spune că sînt britanic, cînd pierd, sînt scoţian”, mărturisea cu un umor aparte Murray) s-a desfăşurat pe parcursul a 4 seturi. 7-6, 6-7, 6-3, 6-0. În realitate, deznodămîntul era clar din momentul în care după 2-0 – cu break, evident – pentru Murray în debutul actului al treilea, şi posibilitatea unui 3-0 neconvertit, Djokovici a intrat pe modul turbo. Britanicul şi-a mai trecut în cont doar un game, în vreme ce Nole renăscut a defilat. Ca prin farmec au dispărut problemele respiratorii şi contracturile musculare care ni-l arătau, vai!, atît de vulnerabil în primele două seturi, dar mai ales atunci cînd Andy, la rîndu-i, arăta reîncărcat fizic şi montat psihic.

Şpagat în latura din dreapta a terenului, apoi şpagat în colţul din stînga, iar şpagat în dreapta, urmat bineînţeles de un sprint la fileu, concluzionat cu un cross razant cu fileul, imposibil de ajuns de adversar, ori de un lob executat cu mînă expertă. Rezistenţă în „raliuri”, sînge rece, respiraţie controlată, privire rece, oţelită, decizii rapide şi corecte. Aşa a arătat Nole în a doua jumătate a finalei. Cum a fost posibil ca Djokovici să se elibereze dintr-o dată de toată zgura trupului şi a plămînilor pe hardul australian, iar Murray să se prăbuşească? Răspunsul unanim acceptat: munca, dragilor! M-u-n-c-a. Sacrificiul de sine, abnegaţia, dăruirea, forţa de caracter, tăria psihică. Başca dieta fără gluten sau camera hiperbarică. De ce nu?, supa de broască ţestoasă folosită de înotătoarele chineze. Şi alte cuceriri ale pregătirii fizice şi mentale, inaccesibile nouă, stimaţi cititori. Şi dragi tenismeni şi tenismene!

Dar nu dopaj! Dopaj? Puşchea pe limbă, băi editorialistule! Băi „putoare care stai cu fundul pe scaun şi «decît şti să critici»!” Citat dintr-un mesaj postat la articolul „Hercule în fustiţă”. Cu părere de rău, inclusiv pentru o foarte nervoasă domnişoară care mă acuză de provincialism fiindcă nu locuiesc în State, ci în România, voi continua să am îndoieli în faţa acestor demonstraţii de forţă care sfidează limitele rezistenţei şi graniţele oboselii. Mi se cer dovezi, se invocă ipocrit prezumţia de nevinovăţie. Nu am dovezi că Djokovici se dopează, iar Murray ar fi un sfînt care se hrăneşte doar cu lăptuci. Nici măcar nu mă mai întreb ce conţineau sticlele pe care le-a primit Nole de la stafful lui în timpul partidei.

Mi se cer dovezi. Nu le am. Nu gestionez paşapoarte biologice, dar nici nu arunc la gunoi probe de sînge. Vezi cazul Eufemiano Fuentes. Nu sînt tutorele WADA (Agenţia Mondială Antidoping). Am doar, ca să nu zic „decît”, o anumită experienţă în a privi sportul. Şi de a înţelege unde se termină basmul şi începe coşmarul. Nu am avut dovezi nici cînd scriam noi şi vorbeam despre blaturile din fotbal, fiindcă nu eram organ de anchetă. Dar blaturile au fost recunoscute şi date în fapt. Nu au existat dovezi împotriva lui Lance Armstrong. Marion Jones a negat pînă în pînzele albe ale probelor de urină şi de sînge că s-a dopat. Dar o făcuse. Sistematic, fără scrupule.

Djokovici este un mare jucător. Murray la fel, despre Nadal ce să mai vorbim? Cînd devin supraoameni şi cu cît aleargă mai repede, cu atît sînt mai proaspeţi pe teren, începem să avem problemă. Unii dintre noi. Alţii, nu. Ei mai cred în Moş Crăciun şi e dreptul lor. Numai că moşul ăsta e tot o fibră şi are abilităţi de contorsionist. Moşule, ce tînăr eşti şi de ce nu oboseşti?