Gerrard, ultimul tackling

A început cu o scrisoare adolescentină. S-a terminat cu un comunicat rece, pe site-ul clubului. You’ll never walk alone?

La 15 ani se prezenta ca un băiat sociabil. Visa un post de titular la Liverpool şi o relaţie sentimentală care […]

A început cu o scrisoare adolescentină. S-a terminat cu un comunicat rece, pe site-ul clubului. You’ll never walk alone?

La 15 ani se prezenta ca un băiat sociabil. Visa un post de titular la Liverpool şi o relaţie sentimentală care includea întemeierea unui cămin. Steven Gerrard se numea preadolescentul cu idealuri atît de îndrăzneţe şi de domestice în acelaşi timp. Steven îşi punea atunci dorinţele într-o scrisoare. Pe vremea aceea, deşi încă un copil, nu i se spunea Steve G şi nu avea de unde să ştie că toate i se vor îndeplini însutit. În cei peste 16 ani petrecuţi pe Anfield Road, Gerrard a jucat aproape 700 de meciuri în tricoul roşu al cormoranilor, a cîştigat nenumărate cupe şi trofee. Plus respectul coechipierilor, adversarilor, antrenorilor, suporterilor, ziariştilor şi patronilor. De cele mai multe ori, respectul s-a topit în admiraţie. Admiraţia, respectul, valoarea şi devotamentul au fost cuantificate şi în bani. Gerrard are un salariu anual de aproximativ 9 milioane de euro. Suficient pentru îndeplinirea tuturor visurilor.

Pe 3 ianuarie 2015, la 19 ani distanţă de celebra scrisoare adolescentină, FC Liverpool a anunţat că Steven Gerrard a hotărît că nu îşi va reînnoi contractul scadent în vară. Concomitent, clubul a comunicat intenţia căpitanului legendar de a se transfera în Major Soccer League. Atunci, în acel moment precis, legenda s-a spart în mii şi mii de cioburi. Povestea iubirii pe viaţă dintre Liverpool şi Gerrard s-a transformat într-o istorioară urbană despre bani. Despre preţul corect. Preţul prin care un club nord-american plăteşte o vedetă îmbătrînită de luptele din Premier League, dar numai bună de expus vederii mai puţin cunoscătoare a publicului yankeu, care preferă şi va prefera de-a pururea un touchdown unui tackling. You’ll never walk alone s-a transformat brusc în You’ll ever walk for better.

Este Steven Gerrard de acuzat că a procedat aşa? A trădat el sau a fost trădat de propriul club? Şi-a dorit Steve G să dea lovitura pe final de carieră, fiindcă americanii plătesc foarte bine, ori nu a avut de ales, pentru că Brendan Rodgers, managerul lui Liverpool, îşi avertizase vedeta că statutul său sacrosanct în echipă este pe sfîrşite? Răspunsurile la toate aceste întrebări ţin de perspectivă. De context. De plasare temporală. Dacă trăiam încă vremurile în care puştiul Steven îşi punea nişte dorinţe într-o scrisorică, puteam vorbi despre loialitate viageră. Despre fidelitate absolută în relaţia vedetă-echipă. O viaţă pentru o singură echipă. O echipă pentru toată viaţa. Ceva fundamental s-a schimbat însă de atunci încoace. Scrisoarea ar fi fost acum un mesaj sprinţar pe Facebook, prizat cu milioane de like-uri.

Esenţa lui ar fi fost foarte clară. Acum fiecare este dator faţă de el însuşi şi faţă de societate să meargă de la bine la mai bine. Statornicia este o marfă perisabilă şi mai ales demodată. Semnalul fusese trimis de acum cîţiva ani, atunci cînd Realul îi dăduse papucii, mă rog, ghetele, lui Raul. Bruma de romantism a fotbalului primise şi ultima lovitură. De atunci a murit legenda despre legendele care se nasc şi mor sub aceleaşi culori. Şi pasul de la Merseyside la No Mercy.