Noi îl avem pe Patzaichin

Ivan este imaginea campionului absolut. Şi proba vie că omul de dincoace de gloria sportivă nu trebuie să fie o decepţie

Cu nişte ani în urmă, Hagi a pretins o statuie. Mai în glumă, mai în serios. Mai în serios, […]

Ivan este imaginea campionului absolut. Şi proba vie că omul de dincoace de gloria sportivă nu trebuie să fie o decepţie

Cu nişte ani în urmă, Hagi a pretins o statuie. Mai în glumă, mai în serios. Mai în serios, din cîte îl cunosc. Ivan Patzaichin nu a cerut o statuie. Nici în glumă, nici în serios. Dar o are. Chipul şi trupul marelui campion turnate în bronz veghează din faţa clubului Dinamo asupra traficului gîtuit din Ştefan cel Mare. Puţini şoferi blocaţi între semafoarele dintre Spitalul Colentina şi Spitalul de Urgenţă îşi aruncă privirile spre edificiul care celebrează o formă a perfecţiunii sportive. Sînt grăbiţi, poartă povara grijilor cotidiene. Şi, în fond, au dreptate. Dacă vrei să vezi statui, te duci la muzeu. Plus că Ivan este cît se poate de viu şi de prezent în viaţa noastră. Sau poate că nu. Nu pentru cei mai mulţi. Pentru cei mai tineri.

„Pentru copiii din Deltă sînt mai degrabă o icoană, nu un model”, spune Ivan cu intuiţia proprie numai campionilor puri. Este luciditate amară şi regret controlat în vorbele lui. La o icoană te uiţi cu veneraţie, modelul te îndeamnă să îl urmezi. La icoană te închini cu speranţă şi cu teamă, cerîndu-i să te ajute, în vreme ce modelul te obligă, te împinge. Te scutură.

Pentru mine, care nu mai sînt demult un copil, Ivan Patzaichin este şi model, şi icoană. Şi idol. Chit că Biserica ne atrage atenţia că nu-i bine să amesteci icoanele cu idolii. În clasamentul meu secret, intim şi patetic, laic şi religios, intelectual şi senzorial el este primul. Este imaginea campionului absolut. A fost şi a rămas aşa. Mă cufundasem cu foarte mulţi ani în urmă în legenda copilului cu palmele aspre de la Mila 23. Mă contopisem cu povestea tînărului care tăia apele la Ciudad de Mexico cu o unealtă ciudată, despre care am aflat de la tatăl meu că se numeşte pagae. Ivan, fiu al epocii hippie, cu plete rebele. Apoi, maturitatea, părul prins în codiţă. Decent, reţinut, discret. Un domn în esenţă, un domn într-o ţară confiscată de prea multe ori de şmecheri, grobieni, cocalari, interlopi şi pierde-vară, Ivan Patzaichin a rămas mereu egal cu istoria sa. El este campionul care nu m-a dezamăgit niciodată. Nici atunci cînd, foarte rar, a pierdut concursuri. Simţeam şi ştiam că suferă mai mult decît mine. Decît noi.

Statuia lui Ivan Patzaichin nu se află întîmplător în faţa Clubului Dinamo. Alături de Cornel Dinu sau de Elisabeta Lipă el reprezintă legitimitatea existenţei unui club despre a cărui origine se pot scrie tratate de istorie şi teze de doctorat în sociologie. Cînd cîştiga medaliile de aur în Mexic, la Munchen, la Moscova sau la Los Angeles, Ivan nu era agentul propagandistic al lui Ceauşescu ori spionul Securităţii române. Statuia lui Ivan Patzaichin, despre care am stabilit ce simbolizează, a luat locul Discobolului, despre care nimeni nu a ştiut cine este şi ce vrea. Nu ştiu cît de confortabil se simte Ivan cu statuia aceea care îi este contemporană, dar asta este altă poveste. Faptul este că suporterii lui Dinamo, Dinamo echipa de fotbal, îl văd de fiecare dată atunci cînd merg la meci în Ştefan cel Mare. Iar ei chiar ar trebui să îl vadă, spre deosebire de şoferii prinşi în cleştele traficului.

Apropo de suporterii dinamovişti. Acum cîţiva ani, galeria roş-albilor a afişat un banner în timpul unei partide contra Universităţii Craiova, unul dintre rivalii ireductibili. „Voi l-aţi avut pe Caiac, noi îl avem pe Patzaichin”. Ironie la adresa adversarului în antiteză cu mîndria de a fi parte a celei mai frumoase poveşti despre sport. Uneori, răutăţile galeriilor conţin mesaje foarte profunde, a căror nobleţe transcede vulgaritatea. „Caiac” fusese numele unui interlop craiovean care tocmai murise asasinat în urma unei reglări de conturi între clanuri. Patzaichin era paratrăsnetul împotriva tuturor furtunilor şi borcificării echipei.

După acest ruşinos 1-6 cu Astra, ar fi bine ca Danciu şi jucătorii lui să privească mai des spre statuia lui Ivan Patzaichin. Ca minim exerciţiu de igienă mentală. Armura de bronz a marelui campion nu le va bate obrazul, nu îi este felul. Cu toate astea, fotbaliatorii lui Dănciulescu ar putea să roşească. Deşi sînt mici speranţe.