Ce şi cît le datorăm?
Nu vom şti niciodată cum trebuie să ne purtăm cu marii noştri campioni. E adevărat că nici ei nu ştiu dacă au obligaţii faţă de noi.
Întrebări pe muzică de fanfară militară. Ce ar trebui să aducă ziua naţională sportului […]
Nu vom şti niciodată cum trebuie să ne purtăm cu marii noştri campioni. E adevărat că nici ei nu ştiu dacă au obligaţii faţă de noi.
Întrebări pe muzică de fanfară militară. Ce ar trebui să aducă ziua naţională sportului românesc? Mai mulţi bani sau mai mult respect? Dar se poate una fără cealaltă? Trăiesc sportivii la alte cote emoţionale ziua de 1 decembrie? Şi de ce ar trebui să fie aşa, în fond nu sînt şi ei nişte români ca oricare alţii? De ce să le pretindem să fie mai cu moţ? Că nu sînt toţi ofiţeri superiori ca Ilie Năstase, care a apărut la festivitatea de la Piaţa Constituţiei costumat în uniformă de general. Am spus costumat şi nu echipat. Fostul mare campion al tenisului venise acolo ca la un bal mascat. Iar dacă statul român l-a premiat cu gradul de general pentru loburile lui liftate, de ce nu? În uniforma lui nou-nouţă nu era ceremonie, ci butaforie. Ca să nu zicem bufonerie. Generalul Năstase Ilie, să trăiţi! Şi nu orice fel de general. General al Armatei Române care asculta imnul naţional molfăind gumă de mestecat, asta da imagine demnă de reformarea instituţiei care apără fruntariile patriei.
Dar să-l lăsăm pe Ilie Năstase să se joace de-a comandantul de oşti, oricum a făcut mai mult pentru vipuşca şi pentru tresele acelea decît Gabi Oprea, generalul de la intendenţă specializat în număratul (d)efectelor militare. Să-l lăsăm pe Ilie Năstase să se copilărească şi să ne gîndim la Ivan Patzaichin. Sau la Andreea Răducan. Sau la Elisabeta Lipă, Nadia, Hagi, Popescu, Gabi Szabo, Cristina Neagu, Simona Halep. Ne-au bucurat, ne-au emoţionat, ne-au exaltat. Nume de mari sportivi români. Sportivi din generaţii diferite care reprezintă România. Fiindcă asta fac, vrînd-nevrînd. Egoist, publicul îi investeşte cu această încredere. Dar cît este în ceea ce întreprind ei reprezentare naţională şi cît interes personal? Fiindcă îi desemnăm ambasadori ai sportului românesc fără să-i întrebăm. Şi de cele mai multe ori chiar sînt ambasadori mai buni decît ambasadorii de profesie, care nu îşi lasă compatrioţii să voteze.
Ilie, Gică, Gabi, Andreea, Cristina, Simona. Tricolorul urcat pe cel mai înalt catarg, tribunele ridicate în picioare. Mîndria, lacrimile celor mai simţitori. Redobîndirea patriotismului prin performanţă sportivă. Recuperarea lui din mîinile traficanţilor de naţionalism şi o dată cu asta recîştigarea demnităţii. Renunţarea la pudoarea care ne împiedica să ne bucurăm deplin cînd unul de-ai nostri era mai bun decît unul de-ai lor.
Apoi, obosiţi, răniţi şi îmbătrîniţi, s-au oprit şi ei la un moment dat. Şi au aşteptat răsplata. Gratitudinea oficială. Premiile. Pensiile viagere. Scutirile, înlesnirile. Statul tătuc, statul care asistă. Atunci am început să uităm lacrimile, mîndria, tricolorul cocoţat sus pe catarg. Atunci am început să ne punem alte întrebări. Este asta o formă de nerecunoştinţă?