Recuperarea unei demisii

Mircea Sandu a renunțat la drepturile viagere. Burleanu a renunțat și el să facă revoluție în fotbalul românesc?

Se poartă întrebările. Ultimul set în materie nu vine de la Roger Federer, ci de la Mircea Sandu. Fost președinte al Federației […]

Mircea Sandu a renunțat la drepturile viagere. Burleanu a renunțat și el să facă revoluție în fotbalul românesc?

Se poartă întrebările. Ultimul set în materie nu vine de la Roger Federer, ci de la Mircea Sandu. Fost președinte al Federației Române de Fotbal și mai nou fost președinte de onoare al aceluiași organism, calitate la care a renunțat acum cîteva zile în cadrul unei conferințe de presă. Întîlnirea cu ziariștii a lui Mircea Sandu nu a mai avut nici încordarea, nici strălucirea de odinioară fiindcă lipsea funcția. Așa cum se știe, funcția creează organul. Odată organul creat, își cere drepturile și atunci cînd funcția dispare.

Deposedat de putere, Mircea Sandu a încetat să mai fie Nașul pentru ceilalți, dar nu și pentru sine. Este la fel de elegant îmbrăcat și la fel de neelegant atunci cînd apelează la glume grosiere. Trece de la ludic la lubric cu o ușurință dezarmantă. Are aceeași siguranță și aceeași mulțumire de sine, afișează un tonus fizic de invidiat. În linii directoare civilizată, relația cu presa a rămas una dintre puținele constante din viața publică a lui Sandu. În schimb, l-au trădat și l-au părăsit exact oamenii care îl slugăreau, după propria expresie. “Sandiniștii” din teritoriu s-au transformat peste noapte în oameni fideli noii conduceri, observă demisionarul. Aceea căreia fostul președinte i-a declarat război. Dar un război care seamănă cu o capitulare.

Demisia semnată demonstrativ în fața camerelor TV și abandonarea drepturilor viagere au un tîlc ascuns deocamdată. Demisionînd din funcția de președinte de onoare, Mircea Sandu iese implicit și din cursa electorală la capătul căreia se întrezărea un post de vicepreședinte la UEFA. Mai este ceva aici în afara exercițiului de demnitate contra echipei “Impostorului”. Dacă totuși trebuie reținut ceva din tirada ex-președintelui, acelea sînt întrebările adresate lui Răzvan Burleanu. Destul de multe și cu țintă precisă. De la salariul actualului șef de la Casa Fotbalului pînă la inscripționarea mașinilor federale cu însemnele altui sponsor producător de echipament sportiv decît cel tehnic al FRF, Adidas. Ce se întîmplă cu sala de sport de la Mogoșoaia, modul prin care ar fi fost obligate echipele din ligile a doua și a treia să cumpere mingi de la o firmă anume, costurile legate de spațiul locativ destinat angajaților FRF prin comparație cu mandatul reclamantului?

Sînt întrebări care merită răspunsuri. Nu neapărat pentru Mircea Sandu, mai mult pentru societatea civilă a fotbalului românesc. Dacă o fi existînd așa ceva, să sperăm că da. Oamenii care au crezut în efectele pozitive ale schimbării înțeleg că organismul diagnosticat bolnav nu se poate însănătoși în 100 de zile, așa cum pretinde Mircea Sandu. Știm că lucrurile au început să se miște, mai ales în zona naționalelor de tineret și a dezvoltării regionale. Mi se mai pare că Răzvan Burleanu este dator cu un discurs mai clar și mai puțin corporatist, măcar pentru simpatia cu care a fost înconjurat la început de drum.

Dragi revoluționari, o știre scurtă. Simpatia este pe sfîrșite, iar în locul ei apar întrebările. Unele mai dezinteresate decît ale lui Mircea Sandu. Prima care îmi vine în minte este de unde provine admirația asta nici măcar reprimată pentru spiritul de gambler al lui Victor Pițurcă, admirație profesată de domni care conduc destinele federale? Și noi, naivii, care credeam că nu avem un selecționer cu viziune și dor de muncă doar pentru că nea Piți și-a betonat contractul pe timpul lui Mircea Sandu.