Una spun, tot aia fumează
Ce fel de ţară este aceea în care preşedintele îşi donează 90 la sută din salariu (care este de 12.000 de dolari) şi în care se legalizează consumul marijuanei („vrem să luăm piaţa din mîinile traficanţilor”, a declarat ciudatul preşedinte)? […]
Ce fel de ţară este aceea în care preşedintele îşi donează 90 la sută din salariu (care este de 12.000 de dolari) şi în care se legalizează consumul marijuanei („vrem să luăm piaţa din mîinile traficanţilor”, a declarat ciudatul preşedinte)? Probabil o ţară sănătoasă, în care ipocrizia nu face carieră. Cu siguranţă o ţară dublă campioană mondială la fotbal. Uruguay este ţara, iar preşedintele se numeşte Jose Mujica. Mujica nu se consideră un preşedinte sărac, ci auster. Aşa cum este şi fotbalul practicat de naţionala antrenată de Oscar Tabarez.
Sigur că Luis Suarez, Cavani, Caceres sau Lugano sînt ceva mai bogaţi decît Mujica, fostul luptător din guerilla marxistă. Dar se comportă pe teren cu decenţa omului care are o datorie faţă de ţara pe care o reprezintă. Uruguay joacă un fotbal frust, care nu-l are pe vino-ncoa. Este un fotbal geometrizat şi umanizat de sclipirile lui Suarez şi Cavani. Se munceşte pe rupte, disciplina tactică este la nivelul celor mai pragmatice echipe europene. Se fac şi greşeli, se pierd şi meciuri. Dar mesajul rămîne: o ţară mică nu este o ţară a oamenilor mici.
Anglia rămîne şi ea. Rămîne împietrită în sterilitatea izvorîtă din spleen-ul jucătorilor ei, prizonieri ai opulenţei Premier League. Finalul meciului ne-a arătat că Rooney şi Gerrard încă se mai pot revolta, dar sînt prea ruginiţi de atîtea meciuri şi de prea mulţi pounds pe săptămînă. Peste toate, aerul de bunic elegant al lui Roy Hodgson. Roy Hodgson are 66 de ani, iar Jose Mujica, 79. Mujica este un puşti pe lîngă Hodgson. Aţi înţeles de ce.