Lasă-ne, bre!
Există în fotbal o meserie grea, dar pe care toţi au impresia că o stăpînesc. De la Felipe Scolari pînă la Mache stelistul şi Lache dinamovistul Povestea este confirmată de Marcel Răducanu, nu doar de impresar. Cu ani în urmă, […]
Există în fotbal o meserie grea, dar pe care toţi au impresia că o stăpînesc. De la Felipe Scolari pînă la Mache stelistul şi Lache dinamovistul
Povestea este confirmată de Marcel Răducanu, nu doar de impresar. Cu ani în urmă, un foarte tînăr fotbalist german a fost propus celor mai importante cluburi româneşti. Steaua şi Dinamo, adică. Dacă s-ar fi arătat interesate de serviciile tînărului de la formaţia a doua a lui Bayern Munchen, urmau să-i plătească doar salariul, nu şi o sumă de transfer. Refuzul a fost categoric şi profund românesc. „Lasă-ne, bre, cu fotbalişti de la echipa a doua a lui Bayern! Ce să facem cu el?”, au întrebat dînşii profesional.
Răspunsul ar fi fost simplu, cu condiţia minimă şi suficientă să te pricepi cît de cît la fotbal. „Să-l creşteţi, pentru că are potenţial. Încercaţi, nu aveţi ce pierde! Băiatul a trăit într-un mediu sănătos, are deprinderile de bază ale profesiei de jucător de fotbal. Deci, poate ajunge fotbalist”. Tînărul cu potenţial se numea şi se numeşte Thomas Muller. Este golgeterul la zi al Cupei Mondiale, cu un hattrick reuşit în partida Germania-Portugalia. Şi mai este unul dintre cei mai importanţi jucători ai campioanei Bundesligii, Bayern. Loc în care a rămas să se definească, sfidînd scepticismul marilor conducători de club români. A crescut, a luptat pentru a prinde primul „11”. Scepticism? De fapt, nu. La mijloc este nepriceperea. Mai sînt habarnismul şi amatorismul unor oameni care prin tot soiul de conjuncturi au ajuns să ia decizii. Să facă pe scouterii şi pe antrenorii, pe managerii şi pe dascălii. Şi pe psihologii. Deşi nu înţeleg nici cînd e ofsaid, nici de ce fotbalul fără ofsaid ar fi un joc golit de sensul lui intim.
Avocaţii acestui tip de conducător ignorant, dar discreţionar, ne vor reproşa că e uşor de vorbit acum, după război. Prin război înţelegînd nişte campionate şi cîţiva antrenori importanţi (Van Gaal, Heynckes, Guardiola) care au ştiut să plămădească un mare fotbalist. Aparent, domnii avocaţi au dreptate. De unde naiba să ştii că într-un flăcău cam deşirat şi cu picioare cam subţiri zace un viitor golgeter de clasă mondială? N-ai de unde să ştii, dar merită să lupţi pentru o idee. Un ochi priceput poate aduce zeci de milioane clubului intuind cu cîţiva ani mai devreme cum şi cît va creşte un adolescent care pare făcut mai degrabă pentru atletism. Nu este uşor. Este o meserie grea, cu o mulţime de variabile. Sănătate, dotare genetică a organismului, psihic, accidentări, stare financiară a clubului unde a fost legitimat respectivul.
Nu există nicăieri procent de reuşită de sută la sută. Nu s-a alcătuit un reţetar cu formule inatacabile. Dar un căutător priceput de talente înseamnă mult mai mult decît transferurile fanteziste sau mirosind a comisioane, cu jucători de duzină recrutaţi pe baza imaginilor Youtube ori de pe la vreo Academica Coimbra sau Estrela Amadora. Cazul Thomas Muller trebuie să devină obiect de studiu, nu subiect de bancuri. Am însă îndoieli serioase că vreun personaj important din fotbalul nostru va fi dispus să înveţe ceva din această întîmplare. Pînă atunci să observăm că şi Cupa Mondială este de la un punct încolo o poveste despre selecţie. Selecţie, Selecao, Felipao. Felipao Scolari nu i-a luat în lot pe Kaka, Robinho sau Ronaldinho. Bine, am înţeles: raţiuni tehnico-tactice, vîrstă, formă sportivă. Doar că în timp ce Kaka trage poze de zor în tribună, Fred şi Jo (vorba unui prieten, pentru Brazilia evoluează Jocurile Olimpice) se fac de rîs la greu. Iar Neymar varsă lacrimi de crocodil blond la intonarea imnului.