United. Uniţi în mediocritate

Despre drumul scurt de la glorie la decădere. Sau despre cum să pui o lespede peste ce ai iubit mai tare.

Un suporter între două vîrste priveşte absent. Poartă cu el o tristeţe care nu se învaţă la marile şcoli […]

Despre drumul scurt de la glorie la decădere. Sau despre cum să pui o lespede peste ce ai iubit mai tare.

Un suporter între două vîrste priveşte absent. Poartă cu el o tristeţe care nu se învaţă la marile şcoli de actorie britanice. Şi mai poartă fularul pe care scrie Man Utd în jurul gîtului, dar nu acesta îl împiedică să respire. Cîntase pînă în minutul 93, ca orice englez cumsecade dedicat unei echipe. Să fii cu ai tăi mai ales cînd totul merge rău. Dincolo de scor. La 1-0 pentru Fulham, făcuse la fel omul nostru. Cîntase, călit pentru orice. Egalarea a venit tîrziu, prin minutul 77. Drăguţul de Van Persie. A picat repede şi golul de 2-1. Dificil de spus dacă asta însemna că lucrurile intrau în normal pe Old Trafford. Mediocritatea şi-a găsit culcuş acolo şi a izgonit gloria. Totuşi, în tunetul corului ghiceai sunetul bucuriei. Sentimentul acela tot mai prigonit de cînd Sir Alex a decis să stea în tribună, lîngă Bobby Charlton.

Nodul în gît l-a simţit suporterul cînd De Gea a respins aiurea, după o bîlbîială a lui Vidici. Era minutul 94. Atunci şi-a pierdut şi glasul, nu doar vocea. Cu tot avantajul de a fi suporter între două vîrste, adică de a fi fost contemporan şi cu Roy Keane, şi cu Rafael, şi cu Eric Cantona, şi cu Carrick, şi cu Paul Scholes şi cu Chicharrito, şi cu Cristiano Ronaldo, şi cu Smalling. Apropo de numele cumva predestinat al ultimului. Smalling. „Small” înseamnă „mic”. Senzaţia de mic, de neînsemnat, de mediocru domină Manchester United. O mare instituţie a fotbalului este pe cale de a fi compromisă. Iar asta este rău pentru tot fotbalul. Chiar şi pentru „cetăţenii” de la City, îmbogăţiţi peste noapte.

Vinovatul cel mai vizibil pentru coşmar este David Moyes, succesorul lui Alex Ferguson. O alegere discutabilă, ca să nu zicem proastă pur şi simplu. Fost la Everton, Moyes s-a ilustrat ca un tip corect. Un strateg echilibrat. Funcţionar eficient, un om elegant. Dacă l-au numit în funcţie patronii Glazer, ne-am afla în faţa unei erori scuzabile. În fotbal, diamantele false sînt mai greu de descoperit decît cele veritabile. Dacă înscăunarea lui Moyes este opera lui Ferguson, avem o problemă. Înseamnă că bătrînul şi-a dorit să arate lumii cum este fără el. Ce rămîne din United fără el. O umbră bezmetică.

Dacă aşa a gîndit, Sir Alex a procedat ca un nea Sandu ranchiunos şi pricinos. Şi probabil că aşa a fost. A lăsat în urmă o echipă bunicică, din care storsese untul. Lîngă Rooney şi Van Persie, şi ei destul de blazaţi, o seamă de fotbalişti cumsecade. Evans, Jones, Cleverley, Evra. Plus Giggs, pensionarul plătit pe prestări servicii. Ultimul titlu în Premier League a fost şi rodul complexului de inferioritate al celorlalţi în faţa mitului Ferguson. Scoţianul s-a retras exact cînd s-a întors în Anglia portughezul. Prietenul Mourinho.

Povestea United continuă ca probă de caracter pentru suporteri. Un soi de decatlon al suferinţei. Sentimentalii vor face legătura cu tragedia de acum 56 de ani, comemorată emoţionant înaintea meciului de pomină cu Fulham. Spiritele carteziene vor desluşi ciclicitatea în 2-2-ul cu ultima clasată. Povestea United este însă un avertisment. Despre cum poţi falimenta o poveste.