La şi în mijlocul vieţii

Cam toată lumea îşi stabilise un scop înaintea eternului derby. Atacanţii urmau să redescopere gustul golului, fundaşii să arate că stăpînesc tehnica marcajului şi a deposedării, mijlocaşii că au cheia paselor decisive. Suporterii dinamovişti voiau să demonstreze că sînt mai […]

Cam toată lumea îşi stabilise un scop înaintea eternului derby. Atacanţii urmau să redescopere gustul golului, fundaşii să arate că stăpînesc tehnica marcajului şi a deposedării, mijlocaşii că au cheia paselor decisive. Suporterii dinamovişti voiau să demonstreze că sînt mai tari decît steliştii, steliştii să-i surclaseze fonic pe dinamovişti. Tabela de ultimă generaţie trebuia să-şi expună nurii integraţi, creştinul de rit ortosecu Gigi Neţoiu venise în Ghencea fără vreo cruce în spate, dar hotărît să plece cu lumină de acolo, abonatul la Muntele Athos anunţase că va dovedi lumii legătura contractuală dintre el şi Cel de Sus, dator a-i oferi victoria în semn de gentleman’s agreement.

Doar Mircea Rednic era obligat. Vînat, ameninţat, suspicionat. Fără vreun motiv anume, poate la mijloc era avansul revoltător de 10 puncte din clasament, dar tocmai aici e farmecul fotbalului românesc, să fii ţinta băgătorilor în seamă, să dai socoteală neofiţilor de lucruri complet străine lor. Antrenorul lui Dinamo şi-a văzut de treabă cu un calm suspect pe la noi, a şi mîrîit de cîteva ori stimulat de mediul canin de la Săftica, apoi a intrat din nou în febra marelui meci, a dat naibii prostiile fabricanţilor de cartoane şi ale producătorilor de băuturi alcoolice, i-a strîns pe băieţi în jur, le-a explicat că victoria cu Steaua nu e nici cadou pentru Cristi Borcea, nici un favor destinat lui Vasile Turcu, nici un test de maturitate profesională menit a-l convinge pe Vladimir Cohn să cotizeze la puşculiţa clubului, nu, nimic din toate astea, doar o probă de orgoliu şi un extemporal la demnitate, care rimează întîmplător cu feminitate, dar se potriveşte cu fermitate, probitate ori seninătate.

După 17 ani, Mircea Rednic a dus pe Dinamo în primăvara europeană, după 18 cîinii au reuşit să cîştige în Ghencea. După şi mai mulţi ani, probabil în premieră absolută, un antrenor se ridică în picioare ca gest de respect cuvenit jucătorilor care i-au salvat pielea şi şi-au salvat onoarea de fotbalişti. O fi fost şi puţin teatru acolo, tot ce se poate, dar să reţinem că Rednic e un actor bun şi sincer, nu cabotinul cu presupusele improvizaţii şoptite de sufleor. Aduceţi-vă aminte cum îi cînta lui Copos „Ce bine-mi pare că ai luat ţeapă”, după ce primise el însuşi ţeapa de la finanţatorul Rapidului, demitere la pachet cu un buchet de flori, taman de ziua lui, că aşa înţeleg facerea de bine ortodocşii de dată recentă!

Mircea Rednic a împlinit 45 de ani, deci e un bărbat ajuns la mijlocul vieţii, la răspîntia de unde încă îţi poţi alege drumul. Nu pozează în academician al fotbalului, ştie să se bucure, trăieşte intens înfrîngerea. I se întîmplă să greşească, are momente de inspiraţie, zile cenuşii şi seri magice. A mărturisit că după ani şi ani are parte de o aniversare fericită, moment în care un suporter i-a strigat prin ecranul televizorului: „Pentru că te-ai întors acasă, Mircea!” Bineînţeles că nu era Vova Cohn!