Campionii like-urilor

Urmează clasamentele sfîrşitului de an. De la Dobrin şi Dinu am ajuns la Chiricheş sau Maxim. E maxim ce ne putem permite

Pe vremea cînd almanahurile nu se numeau almanahe, iar Moş Gerilă îi luase locul lui Moş Crăciun, întîmpinai […]

Urmează clasamentele sfîrşitului de an. De la Dobrin şi Dinu am ajuns la Chiricheş sau Maxim. E maxim ce ne putem permite

Pe vremea cînd almanahurile nu se numeau almanahe, iar Moş Gerilă îi luase locul lui Moş Crăciun, întîmpinai sfîrşitul de an cu febrilitatea copilului care aşteaptă cadourile. Şi dacă erai copil, şi dacă trecuseşi în rîndurile adulţilor. Oamenii mari, cum se spune, ţinînd cont, evident, de criteriul înălţimii. Cadourile puteau fi cele mai neaşteptate lucruri. De la o cutie de carioci sau un kilogram de banane, pînă la o pereche de tenişi chinezeşti ori o cămaşă Brainconf. Dacă Moşul era darnic, te alegeai şi cu Almanahul Sportul. Sau cu Almanahul Cinema. Erau favoritele mele. În această ordine.

Almanahul Sportul era un produs al ziarului cu acelaşi nume, iar în el găseai adunate la un loc cele mai importante evenimente ale anului. Fotografii frumoase, interviuri mai relaxate, statistici interesante şi statistici inutile, glumiţe şi bancuri comuniste, care ofileau tendinţa de îmburghezire a unora. Ba chiar şi mici indiscreţii cu subiect sportiv de dincolo de Cortină. Dar mai ales, în  Almanahul Sportul, ca şi în ultimul număr din an al ziarului, găseai ierarhii. Clasamente cu cei mai buni sportivi. Şi cei mai buni fotbalişti. Şi atunci, fotbaliştii aparţineau unui regn separat decît acela al simplilor sportivi.

Gazeta duce mai departe tradiţia superlativelor de sfîrşit de an. Este un act jurnalistic firesc. Este o consecvenţă care ţine de un standard al meseriei. Problema este că tradiţia şi aşteptarea publicului încep să fie trădate de candidaţi. Iar calitatea protagoniştilor este influenţată decisiv de starea sportului de la momentul respectiv. Acum 40 de ani, cel mai bun sportiv român era un cîştigător al Roland Garros-ului, acum va fi probabil o tînără ambiţioasă de pe locul 11 al clasamentului WTA. Drumul de la Ilie Năstase la Simona Halep este şi drumul nepăsării autorităţilor faţă de sportul de performanţă. Indiferent de orientarea politică a celor care conduc ţara. Nu scrie nicăieri că intrarea în democraţie/capitalism trebuia să ducă la abandonul sportului ori că socialismul multilateral dezvoltat era izvor nesecat de medalii.

La fotbal, senzaţia de vertij este şi mai puternică. „Un 7 la «Drept roman» valorează cît 10 mingi scoase de pe linia porţii într-un meci cu Brazilia”, spunea Cornel Dinu în 1970, cînd cîştiga primul lui titlu de cel mai bun fotbalist al anului în România. Avea 22 de ani şi era student la drept. Este greu de crezut că un cîştigător din zilele noastre ar putea produce o asemenea declaraţie. Nu mă simt dator să explic de ce. Ca să zic aşa, explicaţiile sînt fără număr.

Laureaţii ultimelor sezoane s-au numit Dică, Dănciulescu, Torje sau Rusescu. Anul acesta avem noroc, fiindcă bătălia se va duce, cred, între Chiricheş şi Maxim. Aici este cazul să facem o pauză de respiraţie şi să renunţăm la smiorcăielile nostalgice. Trăim în lumea în care trăim, avem fotbaliştii pe care îi produce lumea aceasta parcelată în reţele de socializare. Aşadar, să ne adaptăm sau măcar să acceptăm că eroii de acum arată cu totul altfel decît cei de acum 40 de ani. Nici nu mai sînt eroi. Sînt cei care obţin cele mai multe like-uri. Sesizaţi diferenţa uriaşă dintre „like” şi „love”.