O armă numită emoţie

Ne gîndim pe bună dreptate la tactica potrivită, la calităţi tehnice. Dar un meci cum este cel cu Grecia se cîştigă şi cu altceva

Am pierdut ceva esenţial în cei 44 de ani care au trecut de la celălalt meci […]

Ne gîndim pe bună dreptate la tactica potrivită, la calităţi tehnice. Dar un meci cum este cel cu Grecia se cîştigă şi cu altceva

Am pierdut ceva esenţial în cei 44 de ani care au trecut de la celălalt meci capital cu Grecia. Emoţia. Sentimentul participării. Pînă cînd vă voi explica în ce fel şi de ce am pierdut emoţia, o acoladă tot despre Grecia-România. Este un meci capital, nici „nea Piţi”, nici „băieţii” nu se mai pot ascunde în spatele obositorului «şi mîine-i o zi». Chiar în articolul de azi al paginii de opinii, Radu Cosaşu, pe atunci Belfegor, face apel la propria memorie, mai exact scriitură, şi ne oferă proiecţia partidei decisive din noiembrie ’69. Bucuria cenzurată de senzaţia că trăisem pe marginea prăpastiei. Dileme existenţiale şi angoasele noastre seculare amestecate cu satisfacţia calificării la un Campionat Mondial. Multe sentimente din cele evocate de scriitor au rămas nealterate şi azi. Multe, dar nu toate. Emoţia nu mai e aceeaşi.

Mi-ar fi plăcut să scriu cronica acelui meci de pe „23 August”, dar nu aveam cum pentru că de-abia învăţam să scriu. Unii îmi vor atrage atenţia că nu am învăţat nici acum, posibil. Dar atunci îmi ardeau mîinile şi imaginaţia de copil-microbist îmi lucra febril. Am citit pe nerăsuflate toate articolele de a doua zi, ziarul de luni, fiindcă meciul se jucase duminică după-amiază. Net nu exista, trebuie precizat. Chiar aşa copil-microbist mă prinsesem că fusese un meci cenuşiu, de luptă. Cronicile şi editorialele încercau să salveze situaţia, jurnaliştii de atunci îşi folosiseră toată abilitatea şi experienţa din dotare ca să dea un aer sărbătoresc rîndurilor aşternute în cerneală tipografică. Lipsit de modestie, eram convins că aş fi scris mai bine decît toţi şi că aş fi surprins în toată splendoarea ei starea de aşteptare imponderabilă a unei naţiuni. Emoţia. Emoţia publicului, a jucătorilor. Totul era veritabil, nimeni nu interpreta roluri.

Emoţia. Asta am pierdut în cei 44 de ani care au trecut de la calificarea la Guadalajara. Lumea deceniului 7 al secolului XX era mai puţin sofisticată. Eram mai săraci decît astăzi, mai prost îmbrăcaţi, nu călătoream în străinătate, nu ne împrieteneam cu jumătate din mapamond în reţele de socializare. Eram mai puţin stresaţi, mai puţin persecutaţi de grija zilei de mîine. Neavînd o mulţime de lucruri, ne puteam permite să avem o mulţime de sentimente. Ţineam mai mult unii la alţii şi sufeream pentru echipa naţională altfel decît strîmbînd din nas în vreun pub din Centrul Vechi al Bucureştiului. Sau într-un pub din alt centru poate şi mai vechi dintr-un alt oraş al patriei probabil şi mai vechi decît Bucureştiul. Semănăm în nepăsare, ne-am vaccinat ca să supravieţuim. Sîntem aşa cum ne-a învăţat viaţa. Blazaţi, obosiţi, plictisiţi, amatori de divertisment care să nu ne consume neuronii.

Din partea cealaltă, a naţionalei, ni se răspunde cu lozinci. Vreau să îi cred, dar nu îi simt sinceri. Sînt convins că vor calificarea, mai degrabă că le-ar plăcea. Dar nimeni nu mă poate face să cred că, în caz de eşec, ar suferi cu adevărat. Sînt oameni aranjaţi, cu un anumit nivel. De acolo, de la acel nivel, îţi permiţi să te gîndeşti la Rio ca la o vacanţă, nu ca la o competiţie.

Belfegor a dispărut, a rămas Radu Cosaşu, care scrie mai bine decît Belfegor. Iar copilul acela naiv şi încrezut, care compunea cronici imaginare, nu mai e nici el. În locul lui a rămas cineva sceptic, dar care mai crede în emoţie. Mi-ar plăcea să citesc emoţie în ochii lui Marica. E prea mult?