Antrenament deschis

Roberto Donadoni, Marco Van Basten şi selecţionerul României au ceva în comun. Fotbalul, bineînţeles, dar încă ceva legat tot de fotbal. Toţi trei s-au aflat pe teren la finala Cupei Campionilor, AC Milan-Steaua 4-0, din ’89. După aproape 18 ani, […]

Roberto Donadoni, Marco Van Basten şi selecţionerul României au ceva în comun. Fotbalul, bineînţeles, dar încă ceva legat tot de fotbal. Toţi trei s-au aflat pe teren la finala Cupei Campionilor, AC Milan-Steaua 4-0, din ’89. După aproape 18 ani, Donadoni, Van Basten şi Piţurcă au ajuns să îşi conducă naţionalele. Nu despre priceperea lor ca antrenori vom discuta însă aici, deşi ar fi de observat că tocmai olandezul triplu laureat al Ballon D’Or pare cel mai puţin predestinat meseriei de profesor.

De cînd şi-au schimbat profilul activităţii, pe Donandoni, Van Basten şi Piţurcă îi leagă încă ceva. Relaţia (rece) cu presa. Ne oprim la ei, cu riscul de a-i neglija pe ceilalţi. Jacquet, Capello, Ferguson, Aragones şi-au disputat în timp meciurile lor cu nesuferiţii de ziarişti. Şi alţii, şi alţii. L-am văzut pe Donadoni imediat după întîlnirea cîştigată de squadra azzurra în faţa Scoţiei. Italienii au jucat bine, ofensiv şi cu o generozitate atipică, iar fostul mijlocaş al Milanului văzîndu-se cu sacii în căruţă a trecut la contraatac.

A arborat chipul acela de om rănit în amorul propriu, aerul geniului neînţeles de plebe. Şi a spus exact lucrurile pe care le-am mai auzit de o mie de ori. Nu am avut linişte, mi-aţi făcut viaţa un iad, nu aveţi răbdare, m-aţi judecat după un egal ghinionist cu Lituania şi o înfrîngere cu Franţa. Rino Gattuso, bravul Rino, a adăugat şi el că toată echipa a luptat pentru antrenor, deşi pînă atunci toată lumea din studio şi din collegamento susţinuse că postul comisarului tehnic nu fusese ameninţat nici o clipă. Inclusiv harnicii noştri colegi de la RAI Uno, transformaţi pentru două ore şi jumătate în portavocile Federcalcio.

Ce ar trebui totuşi să priceapă beneficiarul despre această legătură bolnăvicioasă dintre vedete şi media? Publicul de pretutindeni priveşte şi ascultă. Urmăreşte spectacolul, apoi aşteaptă comentariile. Înainte de spectacol vrea ştiri. Îi poţi da felii de linişte împănată cu concentrare? Unii produc fenomenul, ceilalţi îi descoperă un sens. Jurnalistic, cîteodată artistic. Dar asta nu se vede, nu se pune. Niciodată toţi actorii nu vor fi mulţumiţi de toate cronicile apărute. Nici nu trebuie să fie aşa.

Mai rău este atunci cînd de ambele părţi ale baricadei apar elemente incapabile să accepte regula jocului. Unii pretind imunitate absolută şi necondiţionată, iar în tabăra cealaltă se găsesc personaje dispuse să interpreteze rolul băieţilor cuminţi, constructivi, opusul băieţilor răi care îţi violează intimitatea, recidivează şi intră pe fereastră după ce i-ai dat afară pe uşă. Nu există pace în această relaţie, doar amnistie sau capitulări necondiţionate. Ciocanul nu va fi niciodată prietenul cuiului, prada vie nu va intra în poze de grup cu vînătorii. Cît timp există însă o anumită formă de respect bilateral, totul e OK, iar lumea care consumă presă nu vede în ziarişti nişte indivizi care îşi urmăresc victimele în pasaje subterane, în aşteptarea clipei fatale. Frumuseţea unui meci nu e întreagă fără suportul unei transmisii impecabile şi al unui comentariu inspirat. Ce ar fi fost Mondialul din ’30, povestea călătoriei pe Conte Verde, dacă Nea Vanea Chirilă relata despre atmosfera de concentrare şi de studiu din tabăra tricoloră?