Adversarul dîrz

Palmaresul ne este favorabil, cinismul nu. Grecii au dus antijocul pe culmi neatinse, şmecheria noastră nu a atins niciodată apogeul Cu grecii la baraj. Grecii, cunoştinţe vechi. Microbiştii de o anumită vîrstă nu au uitat meciul acela din toamna lui […]

Palmaresul ne este favorabil, cinismul nu. Grecii au dus antijocul pe culmi neatinse, şmecheria noastră nu a atins niciodată apogeul

Cu grecii la baraj. Grecii, cunoştinţe vechi. Microbiştii de o anumită vîrstă nu au uitat meciul acela din toamna lui ’69. România-Grecia 1-1 pe „23 August”. Un stadion plin ochi. Cenuşiu, dar fremătînd de speranţă. România se califica la un Campionat Mondial după decenii de aşteptare şi decepţii nenumărate. A fost un meci extenuant. Greu de privit, greu de jucat. Noi temporizam cum ne învăţase nea Angelo, ei speculau orice greşeală. Aşa s-a întîmplat la golul lui Domazos, cu un şut de la distanţă care l-a prins nepregătit pe Rică Răducanu. Nebunaticul Rică! Începuserăm bine, în forţă. Îi conduseserăm după reuşita lui Dembrovschi, apoi am tremurat pînă în ultimul minut.

La sfîrşit, bucuria. Mergeam în Mexic, eram printre primele 16 echipe naţionale din lume. În ziarul Sportul, cronica semnată de Călin Antonescu şi Gheorghe Nicolaescu avea un titlu care spunea multe despre aspectul jocului: „Lupta acerbă pentru calificare şi-a pus amprenta pe nivelul partidei”. În aceeaşi pagină, Emanuel Valeriu semna editorialul „Victorie!” (!!??) îmbibat de metafore, în care îl remarca pe Mircea Lucescu, unul dintre puţinii tricolori, zicea autorul, care îşi păstraseră sîngele rece. Cronicarii îl evidenţiau pe Radu Nunweiller, dar subliniau şi randamentul discutabil al vedetelor Dobrin şi Dumitrache. Pentru timpurile acelea era deja un act de curaj!

Au trecut 44 de ani. Unele lucruri nu se schimbă. Grecii continuă să fie un adversar „dîrz”, aşa cum scria şi în cronica de acum 4 decenii. Au dus antijocul pe cele mai înalte culmi, iar în 2004 au mers pînă la capăt în această întreprindere a ororii fotbalistice. Au cîştigat titlul continental cu un neamţ pe bancă, Otto Rehhagel, om care a priceput că nu are rost să le schimbe stilul, ci doar să-l şlefuiască. Acelaşi popor care petrece seara pe ritmuri de sirtaki ori joacă baschet cu bucuria cu care dansează se metamorfozează atunci cînd vine vorba de fotbal. Eficienţă, cinism, zgîrcenie. Şi, trebuie să o spunem, o stăpînire de sine care vine de undeva de departe, din secolele pierdute cînd puneau bazele culturii lumii moderne.

Noi nu am mers niciodată pînă la capăt. În plus, am pierdut şi bazele temporizării, bunica tiki-takăi, pretindem noi. Pentru temporizare era nevoie de fotbalişti tehnici ca Radu Nunweiller, Dembrovski, Dobrin, Dinu, Lucescu. Generaţia ’94 a jucat tot la aşteptare (fundaţia fiind tot calitatea fotbaliştilor din dotare), dar cu o formidabilă putere de reacţie la presiunea adversarului. Naţionala lui Piţurcă nu are nici stil, nici jucători de clasă, ci doar disciplină pe posturi. Apărătorii se apără, mijlocaşii închid, că de construit nu are cine şi nu ne permitem, dă-o naibii, cum să riscăm să atacăm?, iar atacanţii sînt obligaţi să profite din plin de puţinul care ajunge la ei.

Cam aşa arată România dinaintea barajului. Un fel de Grecie mai puţin cinică şi mai puţin experimentată. Colegul meu Andrei Vochin este de părere că a sosit timpul să-i pensionăm pe Karagunis şi Katsuranis. Dacă este vorba de o pensie viageră, zic să nu ne bazăm prea tare pe statul grec.