Tinereţe fără crampoane
Lui Dănciulescu i se sugerează că trebuie să se retragă. Retragerea din fotbal nu înseamnă retragerea din viaţă.
În felul lor abrupt corporatist şi foarte natural antipatic, şefii lui Dinamo au dreptate. Nu poţi juca fotbal pînă la 60 de […]
Lui Dănciulescu i se sugerează că trebuie să se retragă. Retragerea din fotbal nu înseamnă retragerea din viaţă.
În felul lor abrupt corporatist şi foarte natural antipatic, şefii lui Dinamo au dreptate. Nu poţi juca fotbal pînă la 60 de ani. Mesajul îl vizează pe Dănciulescu, atacantul de 36 de ani cu 214 reuşite la activ în carieră. Contractul lui expiră în 2014, dar este de bănuit că pînă atunci veteranul roş-albilor va mai prinde puţine minute în teren. Semnalul a fost trimis către antrenorul docil, care se conformează. Culmea, Stoican nu se compromite, nu în acest caz, fiindcă este ajutat de însuşi Dănciulescu. Pînă acum, în sezonul curent, are 257 de minute bifate în teren, fără gol marcat.
Preşedintele Anghelache şi acţionarul Ionuţ Negoiţă spun că au discutat cu împricinatul, căruia i-au oferit deja un post în schema administrativă a clubului. Ceea ce pare o formă elegantă de a regla conturile cu un fotbalist important care a cîştigat cu/pentru Dinamo 3 campionate şi 3 Cupe ale României. Lucrurile ar fi cu adevărat perfecte dacă nu am şti că printre cei aduşi să-l înlocuiască pe eternul Dănciulescu se află Pape Ndaw şi Zougula. Putem vorbi despre New Dinamo la modul serios? Sau mai degrabă despre Cheap Dinamo, Dinamo cel Ieftin, adică? Amestecul acesta dintre tinerii cu şi de viitor, ca Rotariu, Balint sau Lazăr şi chilipiruri ca Pape Ndaw, Zougula, Thicot sau Thomas nu merge, stimaţi tovarăşi şi dragi domni! Orice antrenor mai puţin obedient decît Flavius Stoican vă poate confirma că între Dorin Rotariu şi Joel Thomas este diferenţa dintre un fotbalist şi un însoţitor netalentat al acestuia.
Să ne întoarcem totuşi la Dănciulescu, personajul principal al poveştii. Aici apare o întrebare care îl priveşte direct. Nu cumva eroul nostru a ratat momentul unei retrageri care să fi provocat regrete, nu oftaturi de uşurare? Foarte probabil, dar de la Ryan Giggs şi pînă la Paolo Maldini, fotbalul mondial este populat cu oameni care nu ştiu şi nu vor să afle cum arată viaţa doar în pantofi fără crampoane. Iubire pentru fotbal? Obişnuinţă care creează dependenţă? Sindromul soldatului alienat care nu mai poate supravieţui fără război şi vede inamici periculoşi în vecinii de cartier? Posibil cîte ceva din fiecare.
Este mai dureros să te retragi sau să nu ştii cînd să te retragi? Aceasta este o întrebare pentru noi toţi, căci timpul curge implacabil. Adevărul este că nu ştim cînd începem să coborîm. Nu ştim şi nu vrem să ştim, deşi de la o zi la alta muşchii îşi pierd elasticitatea, iar amintirile devin hrană substituindu-se provocărilor prezentului. Mi-ar plăcea ca Dănciulescu să îşi păstreze tinereţea fotbalistică împărtăşindu-le secretele meseriei lui Rotariu şi Lazăr, de exemplu. Cum să te demarci în aşa fel ca fundaşul să nu te simtă. Cum să loveşti o minge în plin fuleu şi cum să o ciupeşti atunci cînd spaţiul de manevră se limitează la cîţiva centimetri pătraţi de gazon. O moştenire care altfel se pierde. Maestrul care supravieţuieşte prin discipoli. Tinereţea perpetuă ca formă a generozităţii! Indiferent de vîrstă.