Alergăm, dar nu prea repede

Nu există explicaţii academice pentru decăderea atletismului. După 23 de ani de capitalism, comuniştii ies în avantaj. Şi aici

Grafică explicită şi sugestivă. Ani, recorduri mondiale, recorduri naţionale. Fotografii în sepia cu Doina Melinte şi Ilie Floroiu în antiteză cu […]

Nu există explicaţii academice pentru decăderea atletismului. După 23 de ani de capitalism, comuniştii ies în avantaj. Şi aici

Grafică explicită şi sugestivă. Ani, recorduri mondiale, recorduri naţionale. Fotografii în sepia cu Doina Melinte şi Ilie Floroiu în antiteză cu desene color procesate pe computer cu Elena Isinbaeva şi Usain Bolt. Lumea ştie cine sînt Isinbaeva şi Bolt, dar habar n-are cine or mai fi fost Doina Melinte şi Floroiu ăsta. Lumea de astăzi nu mai ştie ce se întîmpla în lumea de ieri. În sport şi aiurea. Mirela Neag, colega mea de la Gazetă, asta şi-a propus. Să ne aducă aminte. Să ne arate unde sîntem acum cu atletismul şi unde eram acum 30 de ani. A reuşit. Cei interesaţi, foarte numeroşi, nu mă îndoiesc!, au avut în numărul de vinerea asta al Gazetei Sporturilor un excelent material-analiză pe 3 pagini de ziar. Încă o dată. 3 pagini de ziar despre încremenirea atletismului românesc. În Gazeta Sporturilor, ediţia printată. Ne pasă foarte tare de cei care ne citesc pe gsp.ro, dar îi respectăm într-un fel aparte pe cei care merg la chioşc, îşi cumpără ziarul şi îşi înegresc un pic degetele cu cerneală tipografică.

Ideea articolului este că stau în picioare recorduri naţionale care bat spre 30 de ani sau chiar peste. Ilie Floroiu la 5.000 şi 10.000 de metri, cu timpi stabiliţi în 1978. La 1.500 de metri, campioana olimpică de la Seul, Paula Ivan, este şi acum la doar vreo 3 secunde de recordul mondial al probei. Acel 1:55,05 pe 800 de metri al Doinei Melinte, stabilit în 1982, este peste cel mai bun rezultat mondial al sezonului (1:56, 72), reuşit de o fată din Burundi. Lista poate continua cu nume ilustre ca Gabi Szabo, Ionela Tîrlea, Monica Iagăr, Constantina Diţă. La băieţi, am stat mereu mai prost, dar acel 2,40 metri la înălţime stabilit de Sorin Matei acum 23 de ani nu doar că este în continuare recordul României, dar se află la doar 5 centimetri de performanţa excepţională a legendarului Javier Sotomayor, 2,45. Record mondial în exerciţiu şi el de 20 de ani.

O, da, cifrele sînt obositoare, dar la atletism nu se poate fără ele. Mergem totuşi spre a doua ţintă importantă a articolului Mirelei. De ce astăzi nu se poate măcar ce se putea ieri? Astăzi, cu metode de pregătire mai moderne, cu material sportiv de calitate superioară, cu medicaţie mult îmbunătăţită. Nicolae Mărăşescu arată spre sistem şi spre antrenori. Dureros pentru noi, atleţi declaraţi ai liberalizării şi ai libertăţii totale, sistemul centralizat de pregătire practicat înainte de ’89 dădea rezultate mai bune. Mult mai bune. Sistem centralizat însemna şi o finanţare corespunzătoare. Liberalizarea de după revoluţie a însemnat şi pauperizarea sportului, lăsat de stat să funcţioneze ca o prăvălie care trăieşte din ce vinde. Şi acum o concluzie care mă va trimite direct printre nostalgicii lui nea Nicu şi ai CPEx-ului: cum-necum, comuniştii făceau mai mult pentru sport decît „capitaliştii” de astăzi. Din interes propagandistic, din naţionalism de paradă, parcă nici nu mai contează. Trepăduşii care ne conduc astăzi nu au nici măcar viziunea unui fost preşedinte de CAP de ieri.

Antrenorii demodaţi, obosiţi, descurajaţi şi blazaţi ar fi al doilea mare motiv din cauza căruia tinerii noştri atleţi aleargă mai încet decît bunicii lor. Nicolae Mărăşescu susţine ideea tehnicienilor străini, metodă la care a apelat China fără să-i cadă rangul. Fostul antrenor al Nataliei Andrei consideră că e tardiv să-i reciclezi pe cei din ţară, aşa că recomandă cîte un specialist pe fiecare probă importantă. Frumos! Şi banii cine-i dă, domnule Mărăşescu? Simpaticul nostru ministru Nicu Bănicioiu?

Am lăsat mai la urmă dopajul care a făcut posibile destule din recordurile atletismului cu care ne fălim şi acum. Dopajul dovedit şi nedovedit. Mihaela Melinte la aruncarea ciocanului, scoasă din concurs chiar în finala olimpică de la Sydney. Un moment unic în istoria marilor competiţii. Cît despre subiectele tabu, hmm… Uitaţi-vă cît săreau Vali Ionescu şi Anişoara Cuşmir într-o singură gală atletică de poveste din Bucureştiul anilor ’80. Concurs în care recordul mondial la lungime cădea precum perele mălăieţe în gura credulilor. Dar pe vremea aceea, cînd fetele din RDG arătau ca băieţii din RDG, iar americanii experimentau tot ce doreau muşchii lor căliţi în călătorii galactice, aveam şi noi oameni grei în organismele internaţionale, în Comisia Internaţională Antidoping. Daţi naibii tovarăşii ăştia, cu Daciada şi obiectivilii lor!